„Odată ce era transmisă prin Morse, unii, cu memorie
foarte bună, reţineau poezia, alţii o scriau cu o aschie
pe o bucată de săpun, sau cu un cui pe muchia de lemn
a patului, şi apoi o învăţau pentru a o spune mai departe.”
(DEMOSTENE ANDRONESCU-deţinut religios, poet, scriitor)
Naţiunea creştină Daco-Română,fiind una dintre cele mai încercate şi mai prigonită dintre Naţiunile lumii, şi-a împletit logodna veşniciei, pecetluindu-şi Destinul cu sângele mucenicesc pe Hrisovul heruvimic: în dor şi suferinţă, în crez şi îndurare, în chin şi sărbătoare, în frângeri şi înălţări, în tăceri şi mărturisiri, în aşteptări şi împliniri, în înfricoşări şi extazuri, în bocete şi psalmi, în jale şi cântări, în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şi libertate, în îngenuncheri şi slavă, în cătuşe şi har, în chemări şi alegeri, în suspine şi Liturghii, în defăimari şi laude, în lepădări şi jertfe, în vânzări şi mucenicii, în trădări şi binecuvântări, sub denia Crucii şi sub apoteoza Învierii.
În Infernul concentraţionar al României Proletare Penitenciare omul creştin ortodox, format şi rămas în comuniune cu Dumnezeu, hărăzit Neamului, Bisericii şi Lumii ca slujitor şi slăvitor al FRUMOSULUI, s-a întrupat tainic în MISTICA Creaţiei Creştin-Ortodoxe, înmugurind, înflorind şi rodind spiritual întru: POEZIE, FILOSOFIE, TEOLOGIE, MEMORIALISTICĂ, MĂRTURISIRE FILOCALICĂ, MĂRTURISIRE SOFIANICĂ-ESEUL, MĂRTURISIRE de CREDINŢĂ LITERARĂ, ARTĂ…
MISTICA Creaţiei Creştin-Ortodoxe născută în sistemul CONCENTRAŢIONAR comunist ateu, a crescut şi s-a desăvârşit în diversele sale ramuri carcerale: ÎNCHISOARE-TEMNIŢĂ-PENITENCIAR, LAGĂR-Colonii de Muncă, DOMICILIU Obligatoriu, apoi s-a continuat sub formă de CREAŢIA Tainică, CREAŢIA postdetenţie şi CREAŢIA în Diaspora.
Cele două aripi spirituale RUGĂCIUNEA permanentă şi POEZIA continuă s-au înteţit lăuntric în sufletul creştinului haric, creator arzând ca nişte măreţe flăcări nemistuite, împodobind ceresc ETICUL şi înfrumuseţând divin ESTETICUL.
La suprafaţă fenomenul liric pare paradoxal, dar lăuntric este antinomie, prin faptul că în Infernul concentraţionar s-a născut Paradisul mistic al POEZIEI religioase.
La fel de paradoxal, deşi nu este, POEZIA creştină a urcat suferinţa Golgotei româneşti, ţâşnind din braţele Crucii în Sânul ceresc al Învierii.
Cele două Taine ale Frumuseţii divine: RUGA şi POEZIA creştină au ridicat credinciosul de la hotarul supravieţuirii înspre bolţile azurului sublim al revelaţiei.
REGINA Misticii Creaţiei Creştin-Ortodoxe în detenţie a fost POEZIA Religioasă, iar în regimul postdetenţie a urcat MĂRTURISIREA SOFIANICĂ-ESEUL.
S-a creat astfel o comuniune liturgică, cosmică în acel Infern concentraţionar, POEZIILE au odrăslit în creatorii mistici, au înmugurit în grupul unor iubitori de frumos care le-au memorat, luminându-şi chipurile şi le-au transmis prin morse comunităţii lor de suferinzi care prin terapia divină şi-au cicatrizat rănile adânci.
Poezia şi rugăciunea le-a fortuit mai întâi rezistenţa personală, apoi i-a îndârjit, i-a asmuţit asupra cugetului diafan, i-a dirijat, i-a renăscut, i-a înnoit, i-a reîncreştinat, împărtăşindu-i astfel pe toţi cu lumină, cu adevăr, cu libertate, cu frumos, cu iubire.
Scrierea poeziei în mental era un exerciţiu ascet de catehizare a spiritului care recroia chipul artistului creator în ipostaza deplină a frumuseţii izbăvitoare, rezidindu-i trupul torturat, prăbuşit, sfâşiat, fărâmat, frânt, sfârtecat, întru aura Icoanei sale.
Rugăciunea este rădăcina poeziei religioase, iar corola mistică a poeziei devine la rându-i rugăciunea de foc a sufletului renăscut în chipul divin dăruit cu dragoste de către Atotcreatorul sublimei Sale Creaţii spirituale-Omul.
Trebuie afirmat faptul că actul creativ în presupusa stare de libertate, diferă de mistica de foc a creaţiei în cuptorul suferinţei, a flăcării nemistuitoare jertfelnice.
Rugăciunea îl poate însoţi pe poetul creştin aflat în inspiraţie şi poezia sa poate deveni înălţătoare, dar când omul religios face prin jertfa suferinţei, cultul slujirii sale, atunci Poezia Crucii, urcă în lumina dumnezeiască a Frumuseţii divine a ÎNVIERII.
Toate actele diverse ale creaţiei spiritual-religioase trebuiesc împlinite prin rugă.
Poezia şi Rugăciunea devin consubstanţiale în sufletul frumos al creatorului haric.
Poezia şi Rugăciunea ardeau tot mărăcinişul egoului, arau ogorul sufletului şi semănau în inima hristică sămânţa cerească a nemuririi: DRAGOSTEA creştină.
Rugăciunea şi Poezia refăceau în trupurile zdrenţuite cea mai frumoasă podoabă a spiritului care eclipsea prin frumuseţe toate celelalte acte ale Omului creştin.
Poezia şi Rugăciunea deveneau astfel pâinea cea de toate zilele, pentru cei mulţi, dar şi pâinea cea spre fiinţă, pentru Aleşii sacerdoţi ai slujirii şi slăvirii LOGOSULUI.
Într-un fel şi în altul toată lumea mediului concentraţionar al Republicii Penitenciare putea să se cuminece frumos şi sublim întru Iubirea de Hristos şi de Neam.
„Aşa încât 95% dintre deţinuţi ştiau codul Morse… Aşa au început să circule şi poeziile. Tonul l-a dat Nichifor Crainic şi Radu Gyr, cei mai mari poeţi ai închisorilor, urmaţi de alţii, foarte valoroşi şi ei, ca Andrei Ciurunga, Constantin-Aurel Dragodan, Fane Vlădoianu, care-şi transmiteau poeziile lor. Dar au fost şi câţiva eminenţi oameni de cultură care ştiau pe dinafară volume întregi de versuri de-ale poeţilor noştri clasici şi interbelici, precum şi din poeţi străini, şi le transmiteau prin Morse. Bunăoară Ovidiu Cotruş, nepotul poetului Aron Cotruş, discipol al lui Blaga şi preparator la catedra acestuia de estetică.” (Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor Piteşti-2014, p. 168)
Poeţii Crucii, ca Marii Sacerdoţi ai Cuvântului dumnezeiesc şi co-liturghisitori ai Suferinţei Neamului, au plămădit în sângele, crezul, libertatea, nădejdea, răbdarea, jertfa şi dragostea lor, toată voinţa-sentinţă a pătimirii, întrupată prin ateismul vânzării şi trădării, prigoana, persecuţia, defăimarea, batjocura, umilirea, biciuirea, amărăciunea, întemniţarea, tortura, dar calvarul Golgotei Naţiei române şi Crucea Răstignirii s-au înălţat în harul Slavei şi al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Poeţii Crucii, parte formaţi, parte consacraţi, altă parte convertiţi prin mistica suferinţei, a jertfei la creaţie şi-au odrăslit conştiinţa cu înţelepciunea în care au clădit un principiu imperativ de viaţă: slujirea credinţei şi a iubirii de Patrie şi de Creator sub heraldica demnităţii creştine. Odată pătrunşi în regimul tenebrelor, terorii temniţelor, penitenciarelor, lagărelor şi-au ordonat conştiinţa morală în acel mediu al prigoanei continue, al persecuţiei permanente, rămânând fermi, cinstiţi, senini, demni în frângeri, mâhniri, înfrângeri, dureri, căderi, ştiind că nu este pecetluit nici un triumf, ştiind că statornicia nu are durată, ştiind că tăcerea vindecă întristarea, creaţia, munca cu sinele întăreşte nădejdea salvându-te din înfrângere, nu atât pentru tine, ci pentru ceilalţi, pentru urmaşi, pentru ţară, pentru biserică, transformând prigoana în predanie, transformându-se pe sine într-un om nou, devenind temelie pe care să se clădească o lume nouă.
Soarta te cheamă la viaţă, dar Destinul te alege pentru Neam.
Ţelul vieţii trebuie să devină Calea pe care trebuie să o urmezi neabătut de nici o împrejurare, astfel încât toate încercările sorţii să te întărească pentru a birui.
În toate împrejurările, Poeţii Crucii au fost drepţi cu ei înşişi dar şi cu ceilalţi, cu duşmanii naţiei, bisericii, chiar cu călăii-torţionari, dar nu toleranţi. Lupta pentru formare, lupta pentru creaţie, lupta pentru trăire, lupta pentru devenire, lupta pentru împlinire, lupta pentru definire ca om creştin, ca ales întru izbăvirea Neamului, a fost preocuparea lor liturgică, astfel încât întreaga viaţă prin suferinţă şi jertfă să devină o viaţă de creaţie, de slujire, de slăvire, iar prin creaţia lor au zidit un Altar Naţiei şi prin iubirea lor au consfiinţit un Imn al dragostei întru FRUMOSUL Creaţiei divine.
Poeţii Crucii, deveniţi misticii de foc ai Rugăciunii, au ajuns sacerdoţii Cuvântului, prefăcând fiecărei Clipe eternitatea ei pentru trăirea creaţiei lor întru veşnicie.
Poezia Crucii a odrăslit în fiinţa răstignitului devenind miraculosul Poem al Învierii.
Poezia Crucii este deopotrivă apă şi foc, aer şi lumină, rugă şi cânt, adiere şi mireasmă, aromă şi culoare, pâine şi vin, botez şi cunună, pământ şi cer, chemare şi îmbrăţişare, crez şi mărturisire, confesiune şi cuminecare, Cruce şi Înviere.
Distrugându-le sănătatea fizică, creştinii sub taina Tăcerii şi-au reclădit o citadelă a religiozităţii, în care au sădit Rugul aprins al conştiinţei morale, pentru a lumina în juru-le frumuseţea sufletului, iubirea şi demnitatea numelui lor, al Patriei, al Bisericii.
Hotarul de cumpănă l-au prefăcut în piatră de hotar al destinului lor, al destinului Neamului, ajungând suzeranii şi suveranii sinelui întru libertatea spiritului celest.
Poeţii Crucii au prefăcut limba maternă literară în limba liturgică a inimii, iar din sufletul dreptei lor credinţe au aprins Rugul de foc al Crucii creatoare.
Prin Rezistenţa religioasă şi anticomunistă Poeţii Crucii s-au aprins în Faruri de reflecţie, de luminare peste întreg universul concentraţionar, împletind şi consfiinţind toate formele scrisului în acel sinistru şi diabolic spectru carceral:
„ Literatura de detenţie, literatura memorialistică de detenţie, literatuta universului concentraţionar, memorialistica concentraţionară, memorialistica închisorilor, memorialistica de penitenciar, literatura carcerală, memorialistica de detenţie, memorialistica rezistenţei.” (Conf. univ. dr. Constantin Buchet, Între bestiar şi martirologiu. Amintiri din iad. Intern şi internaţional în paradigma reeducării, în, Radu Ciuceanu, La Taină cu Diavolul. Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti-2015, p. 44)
Reperul fundamental spiritual, catehetic pentru deţinuţii religioşi a fost suferinţa, credinţa, dragostea şi jertfa întru Dumnezeu, culminând în zelul Poeţilor Crucii cu mistica creatoare ca: poezie martirică, mărturisire filocalică, sofianică, literară.
Credinţa, Suferinţa şi Dragostea au fost Treimea vieţii deţinuţilor şi lumina Învierii!
Poeţii Crucii au prefăcut Calvarul vieţii într-o Liturghie apologetică a lui Dumnezeu!
„Fără credinţă, spunea marele filosof creştin Petre Ţuţea, vii de nicăieri şi pleci spre nicăieri”. Seniorul culturii, Conu Alexandru Paleologu, era şi mai intolerant:
„Căci eu cred că necredinţa este o dovadă de tâmpenie. Asta-i clar şi trebuie repetat! A te declara necredincios este o probă de stupiditate. Şi văd acum la generaţia mea, la oameni care au rămas cramponaţi de incredulitatea lor de atunci, încăpăţânaţi să nu creadă, ca să nu fie consideraţi nişte fraieri, nişte persoane ce iau în serios nişte iluzii. Însă a nu crede e semn de prostie. E clar asta! Iar prostul nu poate crede în Dumnezeu, chiar dacă el îşi imaginează că crede.” (cf. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, Ed. Lumina Credinţei, Bucureşti-2018, p. 86)
Parafrazându-l pe Marele nostru filosof creştin Petre Ţuţea am putea afirma:
Prin credinţă vii din TOTUL şi pleci înspre TOATE!
Aşa grăia şi marele POET român-basarabean Grigore Vieru care, înfiia Poezia, Bisericii: „Pot fi oare concepuţi Eminescu, Blaga, Goga, Nichifor Crainic, Radu Gyr şi atâţia alţi mari poeţi, pot fi ei oare concepuţi în afara credinţei strămoşilor noştri?” (Artur Silvestri, Cuvinte pentru Urmaşi, Vol.II, „Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. Carpathia Press-2007, p. 89))
Rugăciunea zilnică era Pedagogul pregătirii lor cotidiene care-i educa, informa şi forma cultural aproape în toate domeniile. Pe ecranul minţii lor, în Aula conştiinţei, Rugăciunea se substituia Învăţătorului iscusit care-i pregătea iniţial psihologic şi moral dezvoltându-le mai întâi exerciţiul memorării, ca pe un fel de etapă şcolară.
La scurt timp, intelectualii, învăţătorii, profesorii, seniorii culturii, slujitorii cultului, ştiinţei puneau întregul lor răsad spiritual în minţile curate, luminate, aerisite, în inimile însetate şi flămânde de cultură, artă ca într-un distins Colegiu de Elită.
Apoi se continuau toate treptele pregătirii lor, într-un stadiu intens Universitar care, rivaliza cu cele mai renumite Facultăţi, Universităţi, Academii din ţară şi din lume.
Totul era aşezat pe temelia creştin ortodoxă, devenind o măreaţă CATEDRALĂ.
În afară de cei deja formaţi, consacraţi, renumiţi, eminenţi care şi ei mai adăugau câte un diamant culturii şi pregătirii lor, ceilalţi ajungeau o carte, o colecţie, o arhivă, o bibliotecă, astfel încât stârneau groaza în gardienii care nu mai pridideau cu percheziţiile de fiecare zi, căutând „cărţile” de pe care „citeau” deţinuţii religioşi…
Paralel cu rugăciunea, cu textele biblice, liturgice, cu învăţarea universală, cu dezvoltarea memoriei, deţinuţii politici religioşi exersau comunicarea prin codul Morse, devenind specialişti de iuţeala fulgerului, de codificări, decodificări, tălmăciri, alcătuind cuvântul dintr-o singură literă, întregind textul dintr-un singur cuvânt.
Rugăciunea avea rolul pedagogic şi catehetic de a dezvolta la maxim capacităţile intelectuale, morale, psihologice, religioase, vocaţionale, afective, misionare, mistice.
POEŢII CRUCII
În spaţiul Infernului concentraţionar pe tărâmul mistic al creaţiei creştine „SUMA LIRICĂ DE VOIEVOZI” a înrolat peste 200 de Poeţi ai Crucii, zeci de Filosofi creştini, zeci de teologi eminenţi, zeci de artişti, sute de Mărturisitori mistici.
RADU GYR
Radu Ştefan Demetrescu s-a născut la 2 Martie 1905, la Câmpulung Muscel. S-a mutat cu familia în Cetatea Banilor-Craiova, urmând cursurile primar şi liceal. În Capitala ţării a absolvit cu Magna cum laudae Facultatea de Litere şi Filosofie. Pseudonimul Gyr l-a înfiat de la Dealul Gruiului de lângă Muscel, publicând volumele: Linişti de Schituri (1924), Cerbul de Lumină (1928), Cununi Uscate (1938), Poeme de Răsboiu (1942), Balade (1943). A fost Conferenţiar univ. dr. la catedra facultăţii care l-a consacrat.
Pentru prodigioasa sa creaţie de excepţia a primit numeroare premii: Premiul pentru Sonet al Societăţii Scriitorilor Români-S.S.R. (1926), Premiul Institutului pentru Literatură (1927), Premiul Adamachi al Academiei Române (1930), Premiul Socec al S.S.R. (1939).
Arestat sub Carol al II-lea, sub Mihai I şi oferit apoi comuniştilor, Radu Gyr, a fost condamnat la moarte pentru poezia manifest: Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!, pedeapsă comutată în închisoare pe viaţă. A executat 23 de ani temniţă, perioadă de creaţie în mental de zeci de mii de versuri, readunate după eliberarea din 1964, în volumele: Sângele Temniţei, Stigmate, Poezia Orală, Anotimpul Umbrelor, Ultimele Poeme, Crucea din Stepă, Pragul de Piatră, Era o Casă albă, Calendarul Meu. A trecut în nemurire la 29 Aprilie 1975.
Radu Gyr, cu siguranţă cel mai mare poet al Crucii, şi-a purtat cu demnitate crucea Neamului întru Hristos, fiind condamnat iniţial la moarte, iar apoi la închisoare pe viaţă. Toată detenţia sa a fost dominată de suferinţă şi dragoste, de asceza suferinţei de Neam şi mistica iubirii de Dumnezeu. Prinosul sufletului său hăituit de hăţişuri şi ceaţă a spart cerbicia din vidul dureros al celor ce ne-au vândut, se vând şi ne mai vând încă veneticilor alogeni sau oligarhiei oculte.
Radu Demetrescu Gyr şi-a prefăcut destinul vieţii dăruită de Dumnezeu în Poezie, iar poezia a închinat-o cultului vieţii întru Dumnezeu.
Harul divin şi ocrotirea Maicii Domnului i-au picurat sublimele Versuri în inima sa mare cât o Vatră Străbună, ca nişte râuri, psalmi de foc în care fiinţa şi persoana sa să lumineze tuturor celor ce îmbrăţişează FRUMOSUL. Toate versurile sale, zecile de mii de versuri şi-au înteţit flacăra în Slovele de foc-adevărate Ruguri aprinse.
Toate poeziile marelui Poet sunt de fapt Testamentul divin al vieţii sale martirice.
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
„Nu pentru-o lopată de rumenă pîine,/ Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ Ci pentru văzduhul tău liber de mîine/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// „Pentru sîngele neamului tău curs prin şanţuri,/ Pentru cîntecul tău, ţintuit în piroane,/ Pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mînia scrîşnită-n măsele,/ Ci ca să aduni chiuind pe tăpşane/ O claie de zări şi-o căciulă de stele,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Aşa ca să bei libertatea din ciuturi/ Şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ Şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte/ Pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,/ Peste toate ce slobode-ţi ies înainte,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii,/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,/ Sus pe lumina din urmă-a furtunii,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! (Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, Bucureşti-1993)
Cu îndemnul iubirii în inimă, el a înflorit pe cărările celor mulţi florile de cais, iar cerul milos şi deschis a coborât până la el şi le-a-nmiresmat. De-atunci toată inima lui a fost izbăvită de Iisus, purtând în sânul luminii raza eternului soare al Neamului, aşa cum corola îşi poartă cu gingăşie floarea sa cea mai nobilă. Pe ţarina destinului său s-au afundat împovăraţii ani, pregătindu-i jertfa curată pe Golgota românească.
Sufletul i s-a îmbrăcat în dor de prea cucernic cer, iar zborul de heruvimi i-au scuturat peste vise, luminile astrale. Din albul crezului mărgăritar şi-a nălbit paşii târâţi prin celulă, iar setea, foamea, lanţurile şi jalea cu care-a stat împreună, au suspinat pe mucedele paie şi rogojinile însângerate. Dar crezul i s-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii. Creanga cerului tresare şi pe bolta lui nuntită, o primăvară plină se scutură de aur. Natura înmiresmată îşi prinde-n horă Florile, care surâd cu ochii-n rouă,iar clopotele pretutindeni bat imnul Învierii. Toate sufletele se mângăie fără răgaz şi pe Crucea neînfrântă şi sfântă, dorinţa Învierii cântă.
DEMOSTENE ANDRONESCU
„Am început să scriu poezie, pentru că aşa
intram mai uşor în legătură cu Dumnezeu.”
Demostene Andronescu s-a născut în comuna Câmpuri-Vrancea la cumpăna dintre Moldova şi Muntenia, în 3 Decembrie 1927, într-o familie de buni creştini. Absolvent al Facultăţii de Istorie, deţinut religios între 1952-1964, la Jilava, Gherla, Aiud, mărturisitor şi poet al Crucii, redactor şef-adjunct al revistei Puncte cardinale, între 1991-2010, membru A.F.D.P.R., autorul volumelor: Peisaj lăuntric (versuri), Ed. Puncte Cardinale, Sibiu-1995, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti-2009, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii, Ed. Christiana, Bucureşti-2011.
Vrânceanul mărturisitor pare o statuie impunătoare dăltuită din cremene, stârnind o autoritate clasică, sobră, cu ochi de fulger, cu părul nins şi sufletul luminos.
În altă ipostază arată ca un Brad înalt, cu ramurile largi, cât să cuprindă o Vatră străbună, încă verde, vânjos, falnic, nefrânt de vitregiile vieţii, înfipt adânc sub streaşina cerului pe o coamă semeaţă din veşnicii Carpaţi, scrutându-şi privirea şi dorul peste ţară şi Neam într-o părintească şi sublimă veghere.
În poezie este la fel de viguros, combativ, energic, sfredelitor, pătrunzător, arzând ca un rug ce nu se mistuie, pentru a lumina continuu în jur, iubitorilor de poezie şi rugă. Îşi îmbracă versul în catifea verde şi metafora în brocart regal. Mărturisirea de credinţă a ţesut-o din porfira inimii sale dăruitoare. În tot ce a trăit şi a înfăptuit Demostene Andronescu, fie în libertatea îngrădită, fie în libertatea carcerală, a fost cavalerul luptei pentru adevăr, pentru dreptate, pentru credinţă, pentru idealul Patriei, pentru reaşezarea Naţiei în făgaşul ei spiritual, creştin, demn, cultural.
Poetul Crucii nu se vaietă, nu plânge, nu îndură, ci se revoltă, ţipă, suferă ca un spartan, năvăleşte ca o şarjă a unei cavalerii eroice, aducând biruinţă flamurei sale.
Poezia sa este cultă, limpede, liturgică, curgătoare ca apa unui râu de munte grăbită să astâmpere setea eroilor bravi, să aducă binecuvântare şi hrană celor flămânzi de sublim, tăioasă ca o sabie de Toledo ce despică răul din rădăcină, ca un diamant grandios cu cristale adamantine de mii de carate, piatră preţioasă ce separă cu o rafinată precizie albul Zorilor de negurile nopţii, albastrul voroneţean de cenuşiul deşertului, isihia pustiei de babilonul citadin, surâsul divin de încrâncenarea umană.
Curcubeul poeziei sale se revarsă precum Cumpăna apelor peste măreaţa Dacie.
Rădăcinile lirismului său catehetic au răsărit din verdele primăvăratec al tinereţii sale frânte de temniţele încremenite din piatră şi din sângele cald, curat, sacru, prelins pe aleile concentraţionare ale încercatului şi prigonitului său destin carceral.
UNDE-S NEBUNII ?
„Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?/ E, Doamne, lumea plină de cuminţi,/ E plin pământul de martiri şi sfinţi/ Atinşi de filoxera-nţelepciunii.// Tacută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul/ În faţa lumii şi-a nemărginirii,/ Şi-ascultător de rânduiala firii,/ Ca un plăvan în jug trudeşte insul.// Scâncesc cuminţii-n chingile durerii/ Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,/ Lângă neveste mor de bătrâneţe,/ Necutezând să tragă spada vrerii.// Boleşte omenirea ca o juncă/ Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sânge;/ S-a-mpotmolit istoria şi plânge,/ Cu prora-nfiptă într-un colţ de stâncă.// Nu se mai nasc nebuni care s-o mâne/ Cu bâta de la spate, ca pe-o vită,/ Acestui veac să-i pună dinamită/ Şi evu-nţelepciunii să-l dărâme.// O, Doamne, Doamne, unde-s Don Quijoţii?/ E lumea plină de-alde Sancho Panza,/ Ce nu-ndrăznesc să mânuiască lanza,/ Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.// Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii,/ Să tragă spada şi să taie nodul?/ Tânjeşte după glorie norodul/ Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…// Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,/ S-o răvăşească şi să o răstoarne,/ Ca un berbec să ia pământu-n coarne/ Şi-acestui veac să-i surpe temelia.”
(Demostene Andronescu, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare. Fundaţia Sfinţii Închisorilor Piteşti-2014)
( Prima parte)
——————————————–
Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi-Neamț
+ BUNAVESTIRE- 2019