În birtul de la marginea satului, Vasile Huţuleac îşi golea ţoiul cu absint scrâşnind din dinţi.
– Ce ai, măi Vasile, nu te bucuri că s-a terminat războiul şi te-ai ales cu un hectar de pământ? îi zise Ovidiu Pârţac, sprijinindu-şi capul în podul palmei, după ce golise aproape o sticlă de secărică. Huţuleac nu-i răspunse. Oftă şi trase din ţigară cu năduf. Ţigara era ţinută cu cele două degete de la mâna dreaptă, care-i rămăseseră de pe front.. Durerea din suflet îi era adâncită nu atât de pierderea degetelor ci de puţinătatea pământului primit. „Trei degete pentru un hectar”, îşi zicea el de teamă să nu-l audă ceilalţi. Mulţi aveau rubedenii care nu se mai întorseseră de pe front.
– Băi, Vasile, cei care s-au întors ne-au povestit care mai de care cum a fost! Tu taci de parcă ai deţine cum s-ar zice, cine ştie ce secrete militare.
Vasile mârâi un fel de râs în barba ţepoasă ce-i acoperea faţa.
– Băi, poate îi este ruşine de ce-a făcut pe front! nu se lăsă Pârţac.
– Ba, nu-mi este nici un fel de ruşine, măi oameni buni! Nu am ce povesti. Am dus-o, ca vai de capul nostru! Şi cu ce m-am ales, o pârloagă de un hectar, pe care mi-a dat-o boierul în silă, durându-l în c… de ordinul regal.
– Hai, măi Vasile, că nu-i chiar aşa! O fi având el boierul vreo durere în partea pe care o spui dumneata, dar pământul îl ai, chiar dacă s-a uitat chiondorâş la tine.
– Mama lui de boier! zise Vasile scrâşnind. Dar pe front, de ce n-a fost? Ar fi văzut şi el cum e să-ţi dai obştescul sfârşit înecat în rahat, de parcă acela era rostul tău!
– Ce rahat măi Vasile?
– Uite aşa cum îţi spun! Tu te duci şi te cufureşti în căcătoarea din fundul curţii, pe când noi ne uşuram în tranşee! Sau ne scuturam brebenelul în bătaia gloanţelor! Ceilalţi chicotiră.
– Haideţi bă, nu fiţi tâmpiţi, că nu-i nimic de râs! Când tranşeele se umpleau cu apa topită din zăpezi. Noi ieşeam să ne uşurăm după un dâmb ridicat pe întuneric, anume pentru nevoile trupei. Ofiţerii aveau altă latrină pregătită într-un loc unde tranşeea nu era atât de folosită. Dar miasmele erau tot atât de greu de suportat, mai ales când se încălzea vremea. Şi colac peste pupăză, nu doar miasmele erau vinovate de viaţa grea a soldaţilor din tranşee. Din când în când, câte un soldat îşi dădea obştescul sfârşit, fără să mai apuce să-şi tragă pantalonii. Câte un glonte bine ţintit îl făcea să cadă în ţărâna de pe marginea gropii şi atunci frica intra în trupa prinsă de neputinţă în faţa morţii.
– Adică eraţi nişte căcăcioşi? îl ironiză Ovidiu.
– Lasă-l mă, să spună mai departe! încercă să-i potolească unul dintre ascultătorii interesaţi. Zii mă mai departe! îl îndemnă celălalt.
Vasile îşi dădu peste cap absintul cu mâna stângă, taman când jeraticul ţigării ţinută între cele două degete îl frigea pielea.
– Ptiu, fie-ar al dracului, că am uitat de tine! zise el aruncând chiştocul. Era mai bună o ţigară înfășurată în hârtie de ziar. Dar de când am venit de pe front, fumăm mai mult Naţionale, gata făcute! Le bagi în gură şi scoţi fum. Vestea morţilor a ajuns şi la comandament! începu el să-şi amintească de viaţa de pe front. Poate de aceea, apariția unui soldat bondoc şi tăcut nu surprinse pe nimeni. Era un lunetist pregătit anume să răspundă celor ce pândeau latrina ca să-i omoare. Se spera pe faptul că, un răspuns pe măsura acțiunii inamicului, să-l descurajeze pe țintaș. Aşezat într-un loc numai de el ştiut, lunetistul îşi îndrepta puşca spre zona unde credea că se ascunde duşmanul. Nu ştia unde-i latrina celor ce-şi propuseseră să-i decimeze camarazii, dar nu dură mult până află cum stăteau lucrurile. Aşa că, în prima zi curăţă câţiva soldaţi inamici care ieşiseră să facă acelaşi lucru pe care l-ar fi făcut şi camarazii lui. Comandanţii îl felicitară de parcă ar fi făcut cine ştie ce fapte de vitejie.
– Ce bă, nu era vitejie? îl întrerupse Pârţac, furios că Vasile începuse a vorbi orăşeneşte.
Se auzise prin sat că unii soldaţi învăţaseră şi carte, iar alţii că începuseră a se da cu comuniştii, ca ruşii.
– Băi, Pârţac, dacă-l mai întrerupi, îţi mut fălcile din loc! îl ameninţă din spatele tejghelei stăpânul prăvăliei.
O tăcere rău prevestitoare se aşternu printre clienţii localului. Ştiau toţi că nu e bine să te pui cu bărbatul cât un munte ce stăpânea prăvălia.
Lunetistul se bucură mai mult pentru că nu fusese descoperit ascunzişul de unde-şi lichida inamicii îşi continuă Vasile sporovăiala.
Ceilalţi aşteptau cu gura căscată continuarea poveştii. Dacă ar fi fost prins, ar fi fost la rându-i împuşcat, pentru că a fi lunetist însemna în primul rând să uzezi de toate şiretlicurile să-ţi lichidezi inamicul, în aşa fel încât să nu poți fi prins. Numai că, inamicul nu părea să fie impresionat de acţiunea lor. Așa că, numărul cadavrelor se înmulţise. Tranşeea începuse a duhni mai tare decât de obicei. Soldaţii nu mai ieşeau să-şi facă nevoile. O zemuială fetidă se strecura printre opincile încropite în locul încălţămintei oferită de stat.
– Dar ce mă, aveaţi opinci? îl întrerupse stăpânul birtului.
– Am avut şi bocanci, dar la primul marş, am rămas fără ei. Poate de aceea opincile soldaţilor erau mai căutate, mai bine venite decât înzestrarea regală a trupelor cu care fuseseră blagosloviţi de intendenţă.
Ofiţerii îşi luau deseori nasul între degete, încercând să suporte starea tot mai nenorocită din tranşeele pregătite de luptă. Lunetistul începu să fie privit cu mai puţin entuziasm faţă de vremea când jucase rolul salvatorului. Şi din partea cealaltă, inamicul îşi rări atacurile, de parcă ar fi vrut să cadă la o învoială. De frica gloanţelor, cadavrele celor căzuţi în latrină putrezeau păgâneşte, în roiul de muşte ce invadaseră frontul, odată cu venirea primăverii.
– Adică de asta eraţi voi mai viteji bă? veni cu o nouă împunsătură Ovidiu.
– Bă, eu ţi-am spus să-l laşi în pace?îi reaminti birtaşul, lui Pârţac.
Vasile nu-l mai luă în seamă, continuându-şi povestirea plictisit de mofturile şi maimuţărelile acestuia.
Cu puşca atârnată de greabănul ros de postavul cazon, lunetistul nu se mai pitula pe sub tufişurile din marginea tranşeelor. I se părea că a venit vremea unui armistiţiu între el şi celălalt lunetist, ce le băgase spaima în oase şi cadavrele în latrină. Iar când totul părea să se potolească, bubuitul unor tunuri sparse liniştea frontului zguduind din temelii tranşeele. Aşezat în spatele soldaţilor ce se pregăteau de ce era mai rău, lunetistul părea liniștit, de parcă şi-ar fi făcut datoria pe deplin. Din senin, un obuz explodă în latrină. O ploaie de rahat năpădi totul în preajma lor, încât îşi doreau să iasă la atac mai repede, să scape de duhoarea insuportabilă. De partea cealaltă, lunetistul rânjea privind explozia bombelor prin luneta puştii. Iar atunci când se dădu semnalul de atac, se ridică şi el să-şi sprijine camarazii. Nici n-a simţit glonţul inamic sfâşiindu-i postavul. A căzut cu un zâmbet şui între sârmele ghimpate, cu tunica sfâşiată, de parcă s-ar fi aşteptat la aşa ceva.
Nouă, aerul proaspăt dintre sârmele ghimpate ne dădea aripi. Şi când îmi umplusem plămânii mai bine, un glonţ mă lovi în mâna ce-o ţineam pe patul puştii. Sângele a ţâşnit cu putere. degetele mi-au căzut în iarbă, după ce trecusem de sârmă. Nu simţeam vreo durere. Urlam ca un apucat trăgând în tot ce se mişca înaintea mea. După ce am intrat în tranşeea lor şi i-am izgonit, a venit sanitarul să mă bandajeze, trimiţându-mă în spatele frontului, la un spital de campanie. Doctorii mi-au curăţat rana, mi-au tras pielea peste monturile oaselor şi m-au internat o vreme cât să mi se prindă cusăturile.
– Deci, ai avut şi noroc! îi zise birtaşul.
– Norocul dracului! După ce mi s-a vindecat rana cât de cât, am fost retrimis pe front. Când am ajuns şi m-am băgat în tranşeea pe care o luasem de la inamic, mă apucă burta. Am lăsat puşca spunând camarazilor că vreau să mă uşurez. Lunetistul m-a auzit. „Du-te, du-te”, mi-a zis el, luându-şi puşca în braţe aşezându-se apoi în poziţia de pândă. Aşa făcea acum, ori de câte ori se ducea vreunul dintre noi să se uşureze. Acuma, și latrina lor fusese mai bine adăpostită. Dacă te pitulai cu băgare de seamă, te reîntorceai întreg în tranşee. Sfârşitul războiului ne-a găsit în tranşee singuri şi fără camarazii din răsărit. Ştiţi şi voi că au pus de o revoluţie cu Lenin ăla al lor. La fel au făcut şi ungurii, dar eu n-am mai apucat să mă lupt cu ei. M-au lăsat la vatră aşa cum mă vedeţi, ziceau că nu mai am degetul arătător ca să pot să mai trag cu puşca.
Probabil că i s-a făcut milă domnului căpitan de mine.
– Şi uite, cum de la latrină ai ajuns în birtul meu şi cu un hectar de pământ drept avere! concluzionă birtaşul rânjind.
– Regele să trăiască! El ne-a dat și războiul și pământul. Și-apoi, eu îţi plătesc pentru ca să vin aici! nu se lăsă Huţuleac călcat în picioare.
– Lasă bă, anul acesta te cinstesc în fiecare săptămână cu două ţoiuri, că dacă îţi dau mai mult poate te îmbeţi şi faci urât.
Ceilalţi râseră. Gestul birtaşului venea să-i răsplătească suferinţa consăteanului pe frontul de întregirea neamului, cum ziceau ziarele care mai ajungeau şi prin satul lor.
În afara lui mai fuseseră împropietăriţi şi alţi combatanţi. Mai mult, unii care mai aveau ceva pământ îşi măriseră averea.
Într-un alt sat, alți soldați întorși de pe front, erau bântuiți de amintiri, Ghiţă Turcitu era chiar nemulţumit. El fusese şi dincolo de Tisa, de-i gonise pe comuniştii lui Bela Kuhn şi nu primise mai mult. Şi aşa promisiunea regelui stârnise nemulţumirea multor proprietari şi arendaşi. Singura alinare a lui Turcitu era arma cu lunetă, cu care-şi croise faima pe tot frontul. Seara, înainte de culcare, desprindea luneta şi privea prin ea cerul înstelat, mai ales când nu era nori. De multe ori avea senzaţia că norii fugeau din calea stelelor pentru ca luneta lui să poată răzbi până la ele. Din când în când Turcitu mormăia ceva ce părea un fel de rugăciune, de iertarea păcatelor. Aşa era. Se ruga pentru sufletele celor împuşcaţi în război. Abia după terminarea războiului realizase că ei n-aveau nicio vină. Fuseseră luaţi şi duşi să se omoare unii pe alţii, din raţiuni greu de înţeles. Îşi imagina că pe undeva în ţara cu care se luptaseră, exista un alt lunetist care se ruga pentru păcate, aidoma lui. După ce-şi isprăvea ruga se întindea pe patul făcut din patru pari înfipţi în lutul casei, legaţi între ei cu nişte lătunoaie de brad, peste care aşternuse o saltea din cânepă, ţesută în două iţe ca un sac imens, în care băgase paie de ovăz, că erau mai moi. Somnul îl cuprindea cu greu, cu toate rugăciunile sale de iertare. Adeseori era bântuit de chipurile văzute pe front, prin lunetă, înainte de a-şi da obştescul sfârşit.
–––––––––
Gheorghe Andrei NEAGU
Focșani, 14 septembrie 2020