Georgeta NEDELCU: Copilărie fericită

Când grâul bătea în combină, eu băteam la porţile vieţii. Ziua când m-am născut nu a fost nici pe departe o sărbătoare. Mama m-a născut acasă, la bunici, asistată de bunica dinspre mamă şi o mătuşă. La interval de câteva minute, mama a mai născut încă o fată, sora mea geamănă. Era o zi caniculară de iulie. Intrasem cu stângul în viaţa tatălui nostru, deoarece el îşi dorea un băiat, băiatul pe care-l pierduse cu doi ani în urmă. O săptămână nici nu a dat pe acasă, de ciudă că are două fete. Habar n-avea el că mama dăduse mâna cu moartea…

   De mică făceam impresia unui copil cu personalitate foarte puternică. Până când m-am dus la şcoală, viaţa a curs liniştită. Când am mers în clasa întâi, ştiam deja să citesc şi să scriu. Mai târziu, aplecată la firul ierbii, mirosind flori, rosteam tăcută poezii cu litere încă arzând.

  Când eram domnişoară, căutam cu înfrigurare formele de viaţă miraculoase care să mă împace cu mine, cu lumea şi cu Tatăl Ceresc! Dar nu găseam nimic din toate astea, fiindcă îmi doream prea multe deodată. Voiam să fac atât de multe lucruri, care să sfideze timpul şi… moartea!

   Cu lumea nu mă prea împăcam, deoarece mi se părea că aşteaptă de la mine numai ceea ce eu nu îi puteam oferi. Nici cu Dumnezeu nu eram prea împăcată pentru că, de multe ori îşi întorsese faţa de la mine. Fără o familie a mea, întemeiată după nişte reguli sănătoase, nu puteam să am un sens în viaţă. Mă întrebam de multe ori: ,,Oare, voi fi eu atât de puternică, încât să sper atât de mult?” Fiecare zi însemna pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, o nouă etapă de muncă pentru noul asalt.

  Mama trecuse prin multe greutăţi. La vârsta de douăzeci de ani îi moare primul copil, iar un an şi jumătate mai târziu, moare sora mea geamănă. După un an şi jumătate de la acest eveniment mai naşte o fată – Violeta. Căsuţa ei de atunci era o postavă. Ochii mamei o priveau cu multă dragoste. Era micuţă şi firavă. A trecut multă vreme până când a prins să meargă în brânci. Mai târziu a învăţat să păşească, ţinută de mânuţe. După un timp a pornit şi prin curte. Ar fi vrut să ajungă la poartă, însă a rămas pe loc, deoarece cei doi curcani ai bunicii se înfoiau la ea. Îşi puseseră în cap fesul roşu, iar moţul le atârna pe nas. Violeta a luat de jos o nuieluşă şi s-a îndreptat spre ei. Alungarea lor a fost prima ei victorie. Şi-a continuat drumul, vrând să treacă peste pragul de la poartă, dar nu a putut, fiind prea înalt. Gata de plâns, s-a aşezat jos şi cu nuieluşa a început să bată pământul, apoi şi-a dus palmele la urechi şi a stat aşa câteva minute. A mai privit odată spre poartă şi a zâmbit. În ochii ei frumoşi, râdea cerul!

   Creşteam şi nu ne doream nimic mai mult decât aveam: o casă, părinţi, bunici şi strada cu copii unde ne jucam zilnic. Părinţii noştri se respectau foatre mult. Îngrijeau de noi cu multă trudă. Niciodată nu avuseseră loc în casa noastră, certuri. Şi eram atât de săraci… Nu aveam lumină, ci lampă cu gaz, găteam pe godin… dar ne iubeam atât de mult! Acum, nimic nu mai e ca altă dată! Nici anotimpurile nu se mai desfăşoară întocmai. Doamne, ce curcubeu frumos răsărea după ploaie! Azi, rar dacă mai zărim aşa ceva. Nici cozonacul nu mai are gustul celui de atunci, când eram copii. Mama ne făcea cozonac în crăticioare mici şi după ce îl scotea din cuptor îl rupea, iar noi îl mâncam cu atâta poftă… Doamne, ce bun era!

  Unele întâmplări din viaţa noastră, în loc să ni se şteargă din minte, ne rămân fixate în memorie, cu o limpezime atât de clară în ceea ce priveşte detaliile în care ne angajează soarta, încât ai impresia că toate astea s-au întâmplat ieri…

   Era o zi superbă de primăvară. Pământul şi cu primăvara sunt două corpuri goale, ce stau încolăcite sub cerul larg. Tot văzduhul mirosea a iarbă, iar crângurile erau pline de violete. Soarele strălucea, aruncând suliţele sale aurii pe cerul senin.

   Oltence prin naştere şi trăire, eu şi sora mea plecăm din Craiova, împreună cu părinţii la bunici. Trecem Jiul aproape secat, iar după câţiva kilometri de asfalt, şoseaua devine o spinare osoasă acoperită cu mult praf. Maşina goneşte pe drumul pietruit de ţară. În vârful dealurilor se zăresc perii solitari, la umbra cărora oamenii îşi lăsau desaga cu mâncare atunci când se duceau la lucru pe ogor. La prânz, satul este toropit de căldură. Casele din chirpici sunt spoite cu pământ galben amestecat cu paie şi sunt atât de joase, încât poţi să te uiţi deasupra lor din oricare pom.

   Rămase drept zălog pădurii, câteva pete de lumină mai licăreau stinghere în apele adormite ale izvoarelor. Sprintene, ca nişte căprioare, eu şi Violeta înaintam printre copaci şi păream rupte din întuneric… La marginea satului, unde deseori ne petreceam copilăria, mă desfac de umbre, rămânând o vreme încremenită lângă un dud.

   Satul Mârza este satul unde locuiesc bunicii noştri. Acest sat este unul dintre puţinele localităţi doljene în care nu există biserică. Locuitorii de aici sunt nevoiţi să parcurgă aproximativ 7 km, până la cel mai apropiat lăcaş de cult, situat în satul vecin – Mărăcine, pentru cele mai diverse ocazii: cununii, înmormântări, slujba de duminică şi altele. Iar elevii din sat trebuie să parcurgă peste 7 km pe jos până la şcoala din Tencănău unde învaţă, pentru că nu au la dispoziţie nici un mijloc de transport şi acelaşi drum trebuie să-l facă şi la întoarcere. Pentru a veni la oraş, bunicii veneau pe jos cale de 25 de km. Alteori veneau cu carul cu boi, dar plecau cu noaptea-n cap pentru a ajunge aici când mijeau zorii.

   Satul părea la fel de adormit ca şi pădurea. Uliţa pe care stau bunicii noştri e firavă şi goală. Numai pământ şi piatră. Şi e tăcută… Seara e tulburată de vacile şi oile care se întorc de la păşune. De departe zăresc casa bunicii, locul unde ne-am petrecut multe zile fericite. Acelaşi acoperiş, aceleaşi ziduri ca altă dată. Totul este neschimbat. Am împins poarta care a scârţâit prelung şi m-am îndreptat spre casa bunicilor, dar am fost întâmpinată de aşteptări neîmplinite. Atunci, am ciocănit de câteva ori în uşă.

– Cine-i acolo? – se auzi dinăuntru, glasul bunicii.

– Eu sunt, bunico!

   Zăvorul clămpăni scurt şi cu puţină opinteală, lunecă hodorogit, iar în pragul uşii luminată slab de pâlpâitul lămpii, apăru bunica.

– Ei, bată-te să te bată! Tu eşti, Gabriela! se  minună ea de cum dădu cu ochii de  mine.

– Eu, bunico… Sărut mâna şi bine v-am găsit!

– Cu cine ai venit?

– Cu mami, cu tati şi cu Violeta. Dar bunicul ce face?

– Intraţi şi fiţi bine veniţi! zise bunica şi i se umplură ochii de lacrimi. Bunicu-tău doarme, dar se va trezi când îţi va auzi glasul – fii fără grijă.

  În casa bunicilor aceeaşi tăcere blajină. Bunica, cât ai clipi din ochi, a aşternut masa cea cu trei picioare, pe care a pus brânză, şuncă şi saramură de pui cu mămăligă rece. Mămăliga o taie cu aţa. După ce ne-am potolit foamea şi setea ne-am aşezat la taifas vreme de vreo două ceasuri, apoi am ajutat-o pe bunica să strângă masa şi să aştearnă paturile pentru a ne odihni.

   În depărtare, luna apărea printre nori ca un licurici. Spre seară, pădurile deveneau fumurii, iar glasul păsărelelor străpungea desimea tainică a aerului. Îmi plăcea să le ascult până toamna târziu, când pe uliţă şi în curţile oamenilor se ardeau grămezi de frunze şi gunoaie, iar cocoşii cântau prelung.

   Începuse să bată vântul tot mai tare şi, ca din senin, s-a pornit o ploaie măruntă şi rece care brăzda pământul cu stropii ei mari şi grei. Adăpostite sub plapumă, cu ochii închişi, eu şi Violeta ne simţeam atât de bine! Priveam clipind spre razele lunii, care ne lumina camera. În noaptea de afară, tăcerea cuprindea tot satul. Răpuse de oboseală am adormit, în timp ce vântul puternic deschidea porţile şi le trântea cu repeziciune. Furia vântului s-a potolit până spre dimineaţă.

   Pe la prânz, părinţii noştri au plecat, iar eu şi sora mea am rămas la bunici. La chindie, soarele strălucea şi toată valea, cât cuprindeai cu ochii se acoperise cu o broboadă sângerie. Se apropia luna septembrie.  Toamna era pe aproape. O simţeai în culesul roadelor bogate. În grădină, o furtună scurtă dar puternică biruia crengile pomilor.

   Grădina bunicii era plină de pomi fructiferi, iar curtea de bujori albi şi roşii, de crini şi lalele. După treburile zilei, ochii umezi ai bunicilor priveau poarta sau uliţa de unde apăream noi, obosite, după fuga împreună cu fluturii de toate culorile. După ce paşii noştri treceau pragul casei, ne spălam pe mâini şi fiecare ne aşezam pe scăunelul preferat. Bunica ne punea pe masă tot ce avea mai bun, iar noi nu mai conteneam cu sporovăitul. Ochii lor înlăcrimaţi de bucurie ne sorbeau cuvintele şi bucuria noastră îi molipsea şi pe ei.

   Revăd imagini cu mine, când mică fiind, mă duceam dimineaţa cu cănuţa în mână după bunica atunci când mulgea vaca, să-mi pună lapte şi îl beam direct de la ,,sursă” şi după ce mă săturam, luam răţuştile şi le băgam cu capul în cană să ,,pape” şi ele lapte. Până să vină bunica, omoram vreo două – trei.

    Într-o dimineaţă m-am trezit cu temperatură. Asta însemna medicamente, pază, griji… Numai eu aveam temperatură; parcă surorii mele i-a fost lene să se îmbolnăvească. Bunica a pus-o să aibă grijă de mine, să nu mă dezvelesc, ca să transpir. La un moment dat, am auzit-o oftând şi am întrebat-o:

– Ce ai surioară de oftezi?

  Violeta tăcea, iar eu mă uitam la ea a întrebare. Până la urmă s-a îndurat să îmi răspundă:

– Of! Ce greu e să fii sănătos!

– Să nu mai zici una ca asta niciodată! – răsună de dincolo glasul bunicii.

  Bunicul oftează şi el.

– Tu de ce oftezi, Nicolae? – vine glasul bunicii, ca tunetul.

   Bunicul nu-i răspunde. Aprinde o ţigară şi zâmbeşte pe sub mustaţă.

– Ce faci Nicolae? – se aude de dincolo, glasul bunicii.

– Nu-mi găsesc ochelarii, Leno. Nu i-ai văzut pe undeva?

  Uitându-se la el, bunica îşi face cruce şi-i spune zâmbind:

– Sunt pe nasul tău, nu-i mai tot căuta. Offf! Ai îmbătrânit, de tot…

   Şi bunicul râde pe-nfundate. Bunica se retrage în cameră şi se culcă. Somnul bunicii seamănă cu joagărul din pădure. Nu ştiu cum poate dormi bunicul cu ea. Noi continuăm să vorbim în şoaptă.

– De ce nu te culci, Nicolae? Ce aveţi de discutat atât – tu şi Gabriela? Nu vezi cât este ceasul? – zice bunica deodată.

   Bunicul s-a speriat atât de tare, încât i-au scăpat ochelarii din mână. Şi noi care credeam că doarme…

– Ei… punem ţara la cale…

– Gabriela, nici tu nu ai somn?

   Îl sărut pe bunicul şi plec în vârful picioarelor în camera unde doarme sora mea. Iau o pară şi muşc din ea. Stropii dulci se rostogolesc din miezul moale, udându-mi bărbia şi rochia. După ce termin de mâncat para, îmi iau cămăşuţa de noapte şi mă aşez în pat lângă Violeta care doarme de o oră.

Motanul se culcă la picioarele mele, acoperindu-mi-le cu lâna toarsă din fuiorul lui. Stelele de pe cer strălucesc şi noaptea începe să zâmbească. Ceasul din perete ticăie atât de tare, încât îmi astup urechile să nu-l mai aud şi abia adorm.

Noapte bună, noapte!

                                                                                *

   E duminică. Dimineaţa mă trezesc mai devreme decât dacă aş fi la Craiova. Mă scoală din somn orătăniile din curte şi sunt atât de somnoroasă… Sora mea încă nu s-a trezit. Afară ninge ca în basme! Cu toate că e cam ger, o mulţime de copii se dau cu săniile la vale până în dreptul cooperativei sau se bat cu bulgări de zăpadă.

   Ajuns acasă, bunicul îşi scoate cizmele de cauciuc şi le lasă în prispă. Îşi ia o ţigară şi o aprinde direct din sobă. Eu cu bunica aşternem masa să mâncăm. Vine şi sora mea somnoroasă, frecându-se la ochi. După ce mâncăm, bunica ne îmbracă cu hăinuţe groase să ieşim la derdeluş. Ne suim amândouă în sanie şi ne dăm drumul la vale. Fulgii ne intră în ochi, în gură sau se topesc în palme. Oriunde te-ai uita, nu vezi decât o întindere albă!

   Din cauza gerului, eu şi Violeta ne întoarcem repede acasă. Ne scuturăm afară de zăpadă, ne descălţăm la uşă şi intrăm în casă. Căldura din privirile noastre şi obrajii rumeni ca merele ionatane bucură inima bunicilor care ne întâmpină. Ce cald şi bine e aici şi e atât de curat! Toată ziua deretică bunica prin casă, de ţi-e drag să stai în ea. Pe pat are scoarţe alese ţesute chiar de ea, perne de diferite culori, iar pe peretele de la răsărit, are o icoană a Maicii Domnului cu Iisus în braţe. Deasupra icoanei, bunica a pus un mănunchi de busuioc, luat de la biserică în ziua de Bobotează. Sub icoană, arde o candelă cât un sâmbure de nucă. Bunicul îşi ia o ţigară şi o aprinde direct din sobă, prin uşa deschisă.

– Pe unde mi-ai colindat azi, Nicolae? – îl întreabă bunica.

– Am fost la cooperativă, Leno, zice el mândru, zâmbind pe sub mustaţa neagră, ca pana corbului.

– Bine, Nicolae, bine…

   După ce am mâncat, ne-am strâns amândouă lângă sobă şi priveam la zăpada de afară. Somnul ne-a luat pe aripa lui şi-am adormit imediat.

                                                                                 *

   Ne trezim de dimineaţă. Raţele fac o gălăgie atât de mare atunci când le e foame, de zici că se ceartă. Focul arde în sobă. Lemnele trosnesc de sar scîntei prin crăpătura uşii de la sobă.

– Somnoroaselor, mai dormiţi mult, că soarele e sus pe cer? ne zice bunica.

   Încetul cu încetul, pânza visului se destramă, noi clipim, căscăm, ne întindem, dar mai rămânem în pat, prelungind plăcerea somnului odihnitor. După vreo zece minute ne dăm jos din pat, ne îmbrăcăm în rochicioare curate, ne incălţăm cu cipici făcuţi de bunica şi ne ducem la ,,ogeac” să ne spălăm pe ochi şi pe mâini. Bunica ne aşteaptă cu masa pregătită. Ce foame ne este! La desert mâncăm budincă de orez stropită cu rom. Bunicul îşi linge degetele după ce o gustă.

– Vouă v-a plăcut? ne întreabă ea.

– Mai întrebi, bunico?… spunem amândouă deodată.

   După ce mâncăm, bunica strânge masa şi o ajut şi eu. Întotdeauna mi-a plăcut să fac câte ceva prin casă, să nu stau degeaba, să dau o mână de ajutor. Bunicul pare supărat şi cum bunica îl vede cam abătut, îl întreabă ce are, iar el nu-i răspunde şi citeşte mai departe ziarul. Eu şi sora mea stăm cu nasurile lipite de geam şi ne uităm afară cum ninge, iar bunica frământă pâine, în timp ce bunicul se duce afară să ia un braţ de lemne. Ninge de câteva zile de zici că nu se mai opreşte. Fulgii mari şi pufoşi coboară din cer, valsând. Sunt ca nişte steluţe argintii care se aştern ca o plapumă albă peste tot.

   Prima zăpadă a fiecărui an este precum zâmbetul unui copilul. Odată cu prima ninsoare, se aşterne în sufletul meu atâta linişte, încât pot să o aud… Întotdeauna, prima ninsoare trebuie trăită cu bucurie, cu plăcintă cu mere, alături de un pahar cu vin fiert la gura sobei, împreună cu cei dragi.

   Iarna ne încarcă de bucurie, cu înfăţişarea-i de vis. Pomii încărcaţi de zăpadă sunt plini de ciori îmbrăcate în fuste negre, care croncăne mereu de zici că rup surcele pentru foc. Îmi iau paltonul şi cismuliţele şi mă duc să fac potecă până la poartă, că e atâta zăpadă, de nu ai unde să pui piciorul… Îmi îndrept privirea către cer, într-o sălbatăcă splendoare şi prind din zbor câţiva fulgi care se îndreaptă către mine ca un roi de fluturi albi.În imensitatea albă care ne înconjoară, privesc pădurile în depărtare, iar tulpinile lor par fumurii ca şi cerul. Corbii croncăne în zborul lor, de se aud dinspre păduri. Viscolul se înteţeşte. Vîrtejurile trec dintr-o uliţă într-alta. E cumplit de frig afară! Crapă pietrele, iar gura nu mai poate vorbi de ger. Afară începe să se întunece şi bunica aprinde lampa. Ninge! Fulgii zbor, plutesc in văzduh şi sunt atât de mari, încât par petece de zăpadă…

   Grivei s-a făcut covrig în cuşcă. I-a pus bunicul paie ca să îi fie cald. De câte ori ne vede, mătură zăpada cu coada şi tare mult se bucură. E un câine foarte deştept. Latră decât atunci când intră un străin în curte.

   Două pisici ale bunicii, stau după cuptorul sobei. ,,Când pisicile stau grămadă pe sobă, înseamnă că va fi iarnă grea” – zice bunica, gonind pisicile de acolo. Închidem ochii să visăm… Ceru-i plin de stele. Bunica pune o pânză la geam şi acoperă stelele, apoi stinge lumina şi ne închină pe fiecare, urându-ne noapte bună. O văd  cum se apleacă de spate şi face o cruce la icoana Maicii Domnului, rugându-se să fim apăraţi de rele.

   Noaptea, după rugăciune, la mijloc între bunici, mă adoarme sforăitul lor uşor şi teama de ,,bau-bau” pe care îl bănuiam a fi aproape. Nu aveam nici o grijă şi nici nu bănuiam că pe lume există aşa ceva, dar erau vremuri pe care le-am înţeles mai târziu.

   Ştiu că timpul care vine e plin de ani, iar anii vor fi plini de multe zile minunate. Aşa e când eşti copil! Adolescenţa este străbătută de furtuna sentimentelor, a conflictelor, de multe ori a dezamăgirilor, dar şi de foarte multe bucurii, care ne transformă printr-o înşiruire de clipe înălţătoare, în omul matur, sigur pe propriile-i puteri. Aşa cugetam de fiecare dată, îninte de a veni Moş Ene pe la gene, în timp ce pleoapele deveneau din ce în ce mai grele…

                                                   *

   E ora nouă şi noi încă mai dormim. Bunica intră în cameră, ia pânza de la geam şi spune:

– Leneşelor, nu vă mai treziţi? Hai, că veni Tanţa cu Petrică să vă ia la Craiova!

   Când am auzit una ca asta, am fugit imediat în braţele lor. Tata ne-a sărutat pe frunte.

   E o dimineaţă foarte geroasă şi astăzi. Pământul e îngheţat ,,tun”. Iarna asta este atât de lungă, de parcă nu se mai sfârşeşte. Maşina tatei are lanţuri la roţi; altfel nu ar putea să răzbească prin nămeţii ăştia mari. Ninge necontenit de câteva zile, încât zăpada a ajuns până la streaşina caselor. Toţi oamenii de pe strada noastră au făcut potecă, de ziceai că eşti într-un tunel.

   Ieri a murit tatăl lui Nicu – sunt cinci fraţi. Abia au reuşit să-l ducă până la groapă pe o aşa zăpadă de mare, iar copiii lui – toţi mărunţei – plângeau de ţi se rupea sufletul. Era atâta zăpadă pe acoperiş, de trosnea sub greutatea ei. Casa noastră este făcută din chirpici, ca mai toate casele de aici. O bucată mare de tencuială s-a rupt din tavan şi a căzut în mijlocul camerei. Atât de rău ne-am speriat – eu şi sora mea – încât am început să plângem. Inimile noastre bubuiau de frică. Ne-am dus lângă mama şi am cuprins-o cu mânuţele. Ea ne-a zis să nu mai plângem că o să vină tata şi o să repare el tavanul, apoi s-a făcut că are treabă prin camera alăturată ca să nu vedem noi că şi ei îi dăduseră lacrimile.

   Se întunecase, iar noi stăteam lângă sobă să ne încălzim. Auzind maşina tatei, am vrut să ies înaintea lui, dar mama îmi spune că e tare frig afară şi ar vrea să rămân în casă. Îi aud vorbind pe amândoi. Tata întreabă de noi, apoi vorbesc de ale lor, în timp ce eu şi sora mea ne minunăm de luna care pătrunde prin perdeaua de la geam. Parcă se leagănă, iar zăpada pufoasă de afară pare că arde sub lumina lunii. Violeta mă întreabă uitându-se pe geam:

– Cine stinge becurile cerului?

   Tata şi mama, care intraseră în cameră fără să îi auzim, încep să râdă. Ce bine şi cald e la noi acasă! Seara vine mai repede decât ne aşteptăm. Ne suim în pat şi somnul întârzie să apară. S-a iscat un vânt de ziceai că se ia cu iarna la trântă. Cred că vrea să o gonească. Şi ciorile astea nu mai pleacă odată să vină primăvara… Stau strânse în dudul din faţa casei şi fac o gălăgie de parcă ţin conferinţă. Luna ne bate în geam şi uitându-te la ea ai impresia că ne spune: ,,Noapte bună!” iar noi închidem ochii şi adormim imediat.

   În dimineaţa următoare, mama ne pregătise gogoşi şi o cană cu lapte. Le pregătea cu mâinile pline de grijă şi de taină. Doamne, ce gogoşi bune făcea mama!

  Deşi e întâi martie, e încă zăpadă. Ţurţurii de la streaşina caselor încep să se topească. Au început ,,babele”. În fiecare nor e câte o babă! Ieri a fost ,,baba” mea. Pe la prânz a ieşit soarele. Înseamnă că nu sunt chiar atât de rea precum spune Violeta… că mă mai îmbunez până la urmă.

   Eu şi sora mea ne uităm spre cer cum cad fulgii mari şi grei. Casc gura şi mănânc din zbor o mulţime de fulgi şi mă simt atât de sătulă, de parcă aş fi mâncat o tavă cu prăjituri făcută de bunica. Violeta îi spune mamei că îi e foame.

– Gabriela, ţie nu ţi-e foame? mă întreabă mama.

– Sunt atât de sătulă de câţi fulgi am mâncat, că îmi crapă burta!

   Tata începe să râdă şi mă ia în braţe, strângându-mă la piept. Simt cât de mult mă iubeşte! Dar şi mama mă iubeşte. Ne iubesc pe amândouă, că doar pe noi ne au.

   Astăzi e frumos afară! Este ,,baba” sorei mele. De ce e vremea atât de frumoasă astăzi şi ieri a fost cam frig? Asta înseamnă că Violeta e mai bună decât mine? Îmi dau lacrimile.

   Aud maşina tatei cum claxonează. Grivei zgârie cu labele uşa de la intrare, ca şi cum ar vrea să-i spună mamei: ,,Hai, dă fuga şi deschide porţile, că vine stăpânul!” Mama deschide larg porţile, iar Grivei ţâşneşte în stradă şi-i ţine calea tatei, care îi deschide portiera, se urcă lângă el şi-i tare mândru! După ce maşina intră în curte, mama închide porţile şi-l întâmpină pe tata care o sărută şi îi umple braţele cu bunătăţi iar pe noi două ne ia în braţe.

   Cu toată răutatea oamenilor, primăvara vine la vreme, semănând în suflet speranţă şi bucurie. Şi ne dăruieşte atâtea flori! Zilele acestea de primăvară, când sufletul se pierde în amintiri, renasc în noi toate visele de până acum. Martie este anotimpul care vesteşte trezirea la viaţă. În curţile oamenilor de la ţară se dă foc la gunoaiele de prin ogrăzi. Primăvara ne face să ne simţim adolescenţi, să ne purtăm nebuneşte, indiferent de vârsta pe care o avem, să uităm de toate supărările şi de toate greutăţile care ne-au apăsat sufletul şi, oricât ger au turnat în inimile noastre lungile nopţi ale iernii, să zâmbim. E bine să ne aşezăm în faţa ferestrei cu inima deschisă, să încuiem toate grijile undeva şi să dăm frâu liber speranţelor.

   Primăvara înverzesc pădurile, iar zumzetul albinelor domneşte peste tăcerea amiezii. E o zi superbă pentru meditaţie! S-a făcut foarte frumos afară şi e cald. S-a retras bătrâna iarnă cu coada între picioare. Mâine plecăm iar la ţară. Mama ne spune la plecare să fim cuminţi şi să ascultăm de bunici. Cum am putea să facem altfel? Doar ne e atât de bine acolo, iar bunicii ne iubesc şi ne fac toate poftele!

   De cum ajungem, bunica ne aşterne o rogojină la umbra casei. Ne luăm păpuşile şi jucăriile şi trasând o linie imaginară cu degetul pe rogojină, o împărţim  în două – eu jumătate şi Violeta jumătate.

   La streaşina casei şi-au făcut cuib rândunelele. Vin, intră, aduc mâncare la puii lor, spun ceva şi pleacă. Mă uit la ele cât sunt de pricepute! Stau zile întregi pentru a-şi clădi cuibul, aducând materiale, de multe ori, de la foarte mare distanţă, iar când termină şi cuibul este gata pentru a depune ouăle, intemperiile vremii, răutatea oamenilor sau a vreunui animal îl distruge, ruinând astfel tot ce au clădit cu atâta trudă! Dar păsările nu plâng şi nici nu abandonează. Încep din nou, încă o dată şi încă o dată, până ce în cuib apar primele ouă. Se întâmplă ca înainte să iasă puii, tot ca atunci când au vrut să construiască cuibul, totul să fie distrus. Doare să o iei mereu de la început… Chiar şi aşa, păsările nu dau înapoi… Continuă să cânte şi să construiască… Dumnezeu le-a dat puterea să lupte. Şi oamenii luptă, dar unii abandonează lupta prea repede.

   Cu privirea îndreptată către aceste păsări minunate, ni se închid ochii de somn. Când ne trezim, bunica ne îmbracă cu hăinuţe curate şi ne lasă să ne jucăm pe bătătură.

   Vara, primul meu gând când ies din casă, este să mă duc la gâldanul raţelor şi să mă bag acolo sau să mă duc în fundul grădinii, unde bunica pune cenuşa pe care o adună din sobă. Mă aşez pe ciuci,  iau cenuşă cu pumnii şi îmi pun în cap. Bunica vine ca un nor de grindină, iar ochii îi fulgeră de supărare. Mai întâi mă smuceşte de umăr, apoi mă apucă de ureche şi-mi zice: ,,Fir-ai închinată să fii! Ia uită-te la ea, ce face… Doar te primenii!” Şi mă ia de mână, ducându-mă în casă, unde mă schimbă de hainele pe care tocmai le murdărisem.

   Viaţa este un miracol! Fiecare zi care începe, este un dar pe care Dumnezeu, în nemărginita lui iubire, o revarsă peste noi.

   Puncte de lumină se sting, se contopesc şi dispar prin iarbă, sub regia soarelui ce îşi trimite razele printre crengile încărcate de frunze ale copacilor.

   Gândul mă duce în trecut, la anii copilăriei, din care rup câteva imagini cu mine şi copiii care veneau la noi la poartă, unde jucam fotbal, sau imagini cu mine când fugăream câinii cu pietre, sau băteam băieţii şi veneau plângând la tatăl meu, zicându-i: ,,Nea Petrică, mă bătu Gabi!” Părinţii scandalizaţi (mamele, în special) o vizitau pe mama ca pe o ,,atracţie turistică”! Mama ne-a iubit şi apărat cu o capacitate uluitoare de dăruire. Tata ne-a învăţat pe amândouă ordinea şi disciplina. Au fost oameni cu principii de fier, oameni care au sfidat adversitatea. Când eram mică, eram un băieţoi, iar sora mea, Violeta, o fire liniştită, retrasă, şi ordonată. Eu mă născusem cu o imensă capacitate de a iubi, de a spune adevărul în faţă, de a fi devotată familiei şi de a fi cinstită cu mine însămi, dar eram tare zburdalnică.

   Într-o zi mă uit în oglindă, spunând: ,,Ce mare mi-a crescut părul!” Mi-aduc aminte când eram o copilă, că tata mă ducea la frizer să mă tundă. Îmi ţiuiau urechile de zgomotul foarfecelor, iar buclele castanii cădeau în valuri mici, înfiorându-mă. Închideam ochii şi începeau să îmi picure lacrimi pe obraji de părere de rău.

   Când eşti copil, te joci pe lângă casă, dar când mai creşti, mergi la şcoală alături de alţi copii. Când am ajuns adolescentă, mergeam la teatru, la film sau în excursii cu colegii sau prietenii. Dorul de pribegie, de cunoaştere zvâcnea din mine, ca la orice copil de vârsta mea.

   Întâmplarea a făcut să merg pentru prima oară la munte, la şaisprezece ani. Eram în ajunul plecării. Am lăsat pe mama să-mi rânduiască lucrurile şi am ieşit afară să-mi răcoresc fruntea în bătaia vântului. Era o drumeţie cu tot ,,tacâmul” – stabilirea echipei, a traseului, studiul hărţilor despre zona respectivă, strângerea echipamentului necesar, a alimentelor… Şi, pentru ca totul să fie cum trebuie, am ales un traseu pe Munţii Făgăraşului, prin Curtea de Argeş – Valea Topologului. La 37 km de Piteşti, se află municipiul Curtea de Argeş, care este situat de o parte şi de alta a Argeşului. Vechea capitală a Ţării Româneşti este cunoscută astăzi mai mult datorită mânăstirii Curtea de Argeş, care a fost  ridicată în 1517 de Neagoe Basarab.

   Totul a fost în regulă, până în momentul plecării, când prietena mea Mariana nu a mai venit la gară, dar mamei nu i-am spus, deoarece nu m-ar mai fi lăsat nici pe mine. În tren, preţ de o jumătate de oră, am stat de vorbă cu un moşneag care ne-a iscodit cu întrebări meşteşugite până am coborât în gara Avrigului. De cum am ajuns acolo a început aventura. Bătrânelul a oprit un căruţaş pe care-l cunoştea, rugându-l să ne ajute. Am parcurs un drum lung de circa 14 km, care avea să ne ducă mai întâi în Poiana Neamţului. Speram să ne ajungă din urmă vreo maşină care să ne ia drumul din picioare după oboseala unei nopţi de nesomn. Până la urmă ne-a ajuns din urmă o căruţă care transporta fân pentru animale, apoi un zgomot de motor ne-a trezit din amorţeală şi  până la cabana Ghiocelu am fost transportaţi cu această maşină. La indicaţiile localnicilor am început să urcăm spre Salatruc, numai că drumurile au şanţuri imense şi denivelate de la noroiul uscat şi sunt şi o mulţime de intersecţii. Cu toate astea, zona este deosebit de frumoasă, iar drumul prin iarba plină de flori de toate culorile, te încântă. În final, am mers cu un microbuz pe un drum silvic, ajungând în punctul în care se despart drumurile ce urcă şi duc spre Negoiu. Am făcut focul după ce am montat cortul şi ne-am încălzit ceva să mâncăm. Era prima noapte pe care mi-o petreceam departe de casă! Am stat de vorbă cu prietenii până târziu. Aşa ceva nu se uită toată viaţa! Doar lumina focului lăsa să se vadă cortul montat ceva mai încolo. Cerul era o spuză de stele. Era aşa cum nu-l mai văzusem până atunci şi cred că privindu-l, m-a trecut  un fior de teamă de necunoscut. Nu mai eram copil şi trebuia să învăţ să mă apăr singură.

   M-am întins pe sacul de dormit şi, cât ai clipi m-a luat somnul. Când m-am trezit, soarele se zărea printre crengile brazilor. Am simţit căldura razelor, mângâindu-mi faţa. Mă simţeam atât de bine!

   Luasem cu mine un amărât de radio, de la care ascultam muzică şi mă pătrundea o senzaţie nedefinită, un sentiment unic.

   În adâncul sufletului meu picură lacrimi de bucurie. Priveliştea  e superbă! Merită să vezi cu ochii proprii și să trăieşti aceste momente unice, măcar odată în viaţă.

   Sunt pe munte cu prietenii, ascult muzică, iar fericirea mea este năpădită de încântare, de relaxare, de clipe de nedescris. Numai în muzică şi în iubire există pătrunderea aceea de desfătare sufletească şi simţi că toată lumea e a ta, încât îţi vine să o îmbrăţişezi cu sufletul. În muzică şi în iubire trăieşti clipa unică şi îţi pare rău că nu poţi să o reţii. Clipele pe care le trăiesc sunt o binefacere a sufletului. Sunt fericită!

   A fost o noapte de vis! Din mijlocul firelor de iarbă, o orchestră de greieri cântă nestingherită. Aerul este foarte rece. Brazii înalţi, în foşnetul lor, parcă ascund nenumărate secrete.

   După piesa care a luat sfârşit, a început o alta mai frumoasă, o piesă de Mozart. Melodiile lui Mozart sunt un remediu împotriva disperării – disperare pe care o simţim uneori – mai ales aici, în vârful muntelui. Deasupra noastră se risipea – ca o perdea transparentă – lumina rece a lunii. Până la urmă ne-am încălzit trupurile în sacii de dormit. Răpuşi de oboseală, somnul ne-a învăluit şi am adormit cu susurul apelor Topologului ce răzbătea de dincolo de pânza subţire a cortului nostru.

   Primele raze ale dimineţii ne-au găsit pe jumătate adormiţi. Crengile de brad trosneau la adierea vântului, iar mirosul de răşină plutea în aer de-ţi gâdila nările.

   Ne-am strâns echipamentul şi am plecat pe drumul care ducea spre vârful Negoiu. Este al doilea ca înălţime în România, fiind devansat doar de Vârful Moldoveanu cu o altitudine de 2544 m. Cândva era considerat cel mai înalt vârf al munţilor Carpaţi, exceptând Masivul Tatra. Ştiu din şcoala elementară că vârful Negoiu este cunoscut ca fiind polul instabilităţii atmosferice din România. Aici e un aer curat, de nu-ţi vine să mai pleci înapoi la forfota oraşului lăsat în urmă. Eram aliniaţi unul câte unul pe o cărăruie ce tot urca şi nu se mai termina, că obosisem de atâta mers pe jos. O fată din grupul nostru, nu ştiu cum a făcut de a alunecat într-o râpă. Deabia au scos-o de acolo. Era toată plină de sânge, că am început să plâng de frică să nu i se întâmple ceva rău. Norocul ei a fost că eram aproape de oraş. Cineva de acolo a chemat salvarea şi au dus-o imediat la spital. Nici nu vreau să mai îmi amintesc de acele clipe. Fata rănită a rămas în spital până a doua zi. Până la urmă ne-am distrat cât am putut de bine.

   Din aşchii de vorbe şi firimituri de imagini, retrăiesc copilăria cu dragoste şi recunoştinţă. Mintea mă poartă cu treizeci de ani în urmă la căsuţa unde am crescut. Desprinzându-mă de prezent, asist la evocarea imaginilor din copilărie, cu seninătatea unui spectacol străin…

   În faţa casei, la poartă aştepta o maşină împodobită ca pentru sărbătoare. Poarta larg deschisă, parcă pândea pe cineva să intre sau să iasă. În curte, ca şi în stradă, era adunată lume multă; unii treceau privind în curte, alţii vorbeau dând din cap sau murmurând cuvinte neînţelese. Cel care pleca pentru totdeauna, lăsa în urma lui doua fete de zece şi respectiv doisprezece ani şi o soţie de treizeci şi trei de ani.

   Eu – când ieşeam în stradă, când intram în curte. Nu aveam voie să intru în casă, unde mi se spusese că nu mai e loc. Sunt strânse acolo toate rudele… popi… şi mulţi oameni îmbrăcaţi în negru. Pe unii nici nu-i cunoşteam. Eram tristă. Nu-mi plăceau cântecele care răsunau în casă şi nici mirosul de tămâie ce ieşea pe geam.

   În momentul acela, mi-am adus aminte de cuvintele lui Henryk Sienkiewicz: ,,Moartea este un abis în care, deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi apropiat nouă, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, ni se sfâşie sufletul de teamă, de jale şi de disperare. Toate raţionamentele se sfârşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după ajutor, care nu poate veni de nicăieri… Singura salvare, singura mângâiere ar fi credinţa, dar cine nu are nici această lumânare în mână, ar putea să înnebunească la gândul nopţii veşnice!” Omul al cărui suflet şi-a pierdut simplitatea, este un om nefericit.

   În timpul cât tatăl meu a stat în casă, în nefiinţă, erau în mine două fiinţe: una, fiica – sincer îndurerată, care-şi muşca mâinile ca să-şi înăbuşe hohotele de plâns, a doua – înţeleapta, care studia psihologia morţii. Eram convinsă că până în ultimele clipe ale vieţii, omul îşi păstrează toate trăsăturile de caracter. Cât de îngrozitor este tot ceremonialul de înmormântare: sicriul, lumânările, dar mai ales popii care tămâie mereu şi cântă! Te trec fiorii, ascultându-i. Cât de izbitor şi trist este contrastul dintre viaţă – verdeaţă, soare, ciripit de păsărele şi… moarte!

   M-am dus la tanti Maria şi văzând că nu plânge, am lovit-o cu pumnii mei mici şi i-am zis: ,,Plângi, fir-ai a dracului, că a murit tata!” Naşa, care mă ţinuse în braţe la botez, văzând scena, a venit  la mine, m-a luat de mână şi mi-a spus :

– Fata mea, hai să-ţi dau să mănânci, nu mai plânge. Hai, Violeta şi tu!

– Să vină şi mama, îi zic eu.

– Vine mai târziu, acum are treabă.

– Ce treabă? – m-am smucit din strânsoarea mâinii şi m-am tras înapoi.

– Are… musafiri…

   Şi a podidit-o plânsul, nemaiputând să zică nici un cuvânt. Toată noaptea, mama stătuse la căpătâiul tatălui meu. Acolo era şi bunica. Lega câte un bănuţ într-un colţ al batistelor, iar în alt colţ o lumânare. O mulţime de oameni au mers să-l conducă pe tata, pe ultimul drum. Am aruncat o ultimă privire peste faţa lui înainte de a pune capacul pe sicriu. Ţineam cu mâinile amândouă de tron, vrând parcă să nu mi-l ia nimeni, dar mâini nevăzute m-au luat pe sus şi m-au suit într-o maşină pentru a mă duce acasă. Mă deranja puhoiul de lume pe faţa căruia se citea însufleţire. Egoismul oamenilor nu are margini şi sunt convinsă că cei mai mulţi dintre ei, când merg la o înmormântare, au un sentiment de o involuntară mulţumire, că nu lor li se întâmplă nenorocirea, că nu ei sunt cei îngropaţi.

   Dumnezeu a creat lumea în aşa fel, încât să regretăm aproape întotdeauna prea târziu, dispariţia omului de lângă noi.

   A muri, înseamnă a te muta într-o stea… sau cum zicea Goethe: ,,Omul care moare este asemenea unui astru ce asfinţeşte, dar care se înalţă mai strălucitor în altă emisferă”.

   Am crescut fără apărarea celui puternic, TATA! Când a murit el, mama nu împlinise treizeci şi trei de ani. De atunci, nimeni nu a mai văzut-o râzând. Tristeţea şi necazurile au împietrit-o; ea ne-a fost şi tată şi mamă. Ajutor nu am avut de la nimeni şi a muncit din greu pe un salariu de nimic. Făcea economii ca să ne ia nouă hăinuţe şi… cărţi şi… radio şi… televizor…

   Sora mea, Violeta pe de o parte şi eu de cealaltă parte, mergeam ca două păpuşi mecanice cu capetele plecate, încremenite de durere, alături de mama. Parcă desprinse de lume, starea noastră se degaja şi atingea înfiorător trecătorul.

   Am avut mereu nevoie de un zid de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică. La vârsta aceea eram o domnişoară dezorientată, dar complexă. Îmi plăcea necunoscutul. Eram curioasă şi nu mă dădeam în lături de la nimic. Reparam orice se strica prin gospodărie. Uneori, mă suiam pe stâlpul de telegraf şi făceam lumină în casă, deoarece se întrerupea atunci când bătea vântul sau când începea ploaia. Luam un băţ, băteam un cui la un capăt al băţului şi de el legam o liţă, iar la celălalt capăt al liţei făceam un laţ şi o legam de firul de tensiune. Atunci, mama îmi spunea: ,,Hai, dă-te jos de pe stâlp, că se făcu lumină în casă”.

   Adeseori mă întrebam dacă sunt pregătită pentru viaţă. Nu era uşor de răspuns la această întrebare. În fiecare seară îmi puneam o mulţime de întrebări: ,,Ai făcut bine ce ai făcut? Ai făcut destul? Ce vei face mâine? Dar anul viitor?” 365 de zile pe an clădeşti, construieşti mereu… Mai şi dărâmi câteodată şi o iei de la capăt. Te lupţi, te zbaţi pentru o idee, pentru o prietenie, iubeşti, suferi… Într-un cuvânt, exişti ca om. Faptele tale – mai bine decât gândurile – arată dacă eşti destul de pregătit pentru viaţă.

   Când eram copil, îmi amintesc cu emoţie de momentele în care simţeam că toată lumea e a mea. Toate sunt legate de chipul mamei şi de prezenţa ei discretă şi liniştitoare. Întotdeauna m-am simţit protejată atunci când o ştiam în apropiere. Îmi spunea mereu, când se odihnea între două treburi gospodăreşti: ,,Cel mai important lucru este să nu-ţi doreşti niciodată ceva ce nu vei putea avea şi să accepţi tot ce consideră Dumnezeu că trebuie să ţi se întâmple, fără să te-mpotriveşti. Ai să vezi că nu e aşa de complicat cum ţi se pare. Cu timpul te obişnuieşti cu orice. Omul poate duce mai multe decât crede el!” Nu mă îngrozisem de străşnicia luptei care mă aştepta. La nevoie mă voi târî pe brânci sau mă voi căţăra cu mâinile, voi face orice pentru o fărâmitură de fericire pe acest pământ şi nu mă voi da bătută decât odată cu  moartea! Un optimism îndrăzneţ îmi dădea încredere oarbă în destin.

   Într-o dimineaţă, mama ne-a îmbrăcat cu hăinuţe pe care ni le dădea numai de sărbători. Ştiind că ne îmbrăca astfel doar atunci cînd plecam undeva, am întrebat-o:

– Unde mergem?

– Mergem la biserică.

   M-am împotrivit ştiind că acolo e fum mult, iar popii mi-l luaseră pe tata.

– Eu nu merg, nu-mi place acolo. Şi am început să plâng.

– Azi e sărbătoare mare! – îmi spune mama, mângâindu-mă pe păr. E Înălţarea! Se deschide cerul şi tatăl tău te va putea vedea.

   Auzind toate acestea, am luat-o la fugă şi nu m-am oprit decât la biserică. Aici, nu am văzut nimic – nici pe tatăl meu, nici cerul deschizându-se şi m-am pus pe plâns.

– De ce m-ai minţit? Nu te mai iubesc! – i-am zis mamei

   Lacrimile mocnite mi se adunau treptat în suflet. Adormisem, căzând cu faţa pe cuvertură şi privindu-mă, ziceai că sărut mâna somnului.

                                                                                   *

   Când eram mici, nu existau jucării ca acum; ne făceam păpuşi din cârpe şi ne jucam cu ele sau desenam nişte bani din hârtie şi mă jucam cu sora mea de-a vânzătoarea: eu eram vânzătoarea şi ea, unul dintre cumpărători. Puneam apă în sticluţe mici şi ziceam că e ulei, în cutiuţe nisip şi ziceam că e zahăr, adunam pietricele şi le puneam în borcănaşe şi ne imaginam că sunt bomboane.

   Mi-au trecut multe lucruri prin cap. Mi-aduc aminte că prindeam broaşte şi le tăiam pe burtă cu o tablă ruginită, apoi le îngropam. Aveam tot timpul mâinile şi picioarele pline de negi şi râie, pe care mama mi le trata cu diferite soluţii.

   Zilnic mă urcam în pomi; aveam grădina plină de: pruni, meri, peri, gutui, smochini, cireşi, vişini, duzi şi nuci. Mâncam până mă săturam şi mă apucam să cânt de răsuna toată strada, iar când mă dădeam jos, umpleam poala cu fructe şi ieşeam afară la copii să le dau şi lor sau luam câte două cireşe lipite printr-o codiţă şi le puneam după ureche, făcându-mi cercei din ele. Aşa făceau toate fetele. Seara, ne strângeam toţi copiii de pe stradă la noi la poartă şi făceam focul, unde coceam cartofi luaţi pe furiş de acasă sau porumb – fiecare ce putea să aducă, iar în timpul când nu aveam de făcut lecţii, ne jucam: ,,Prinselea”, ,,Hoţii şi vardiştii”, ,,Ţăncuşul”, ,,Coroana e rotund” sau ,,De-a v-aţi ascunselea în… canal” ş.a.

   Prin faţa casei trecea un râu (noi îi ziceam canal), cu o apă foarte limpede şi cu multe pietricele în ea. De o parte şi de alta a râului, era o bordură de ciment pe care puneam o scândură şi treceam ,,canalul” în partea cealaltă, unde era cât vedeai cu ochii, numai câmpie. Toată ziua ne jucam acolo. Părinţii ieşeau la poartă şi se întrebau unii pe alţii: ,,Copiii noştri unde or fi?” O vecină, care ne văzuse, răspundea: ,,Sunt în canal!” Doamne, mi-e dor de mine cea de odinioară şi de timpurile acelea!” Gândindu-mă la acele clipe,  zâmbesc! Gândurile mă duc în trecut, la copilărie. Mereu mă întorc la acele vremuri. Amintiri frumoase am şi de la bunicii din satul meu natal, unde am copilărit. Stăteam pe prispă cu bunicul, ascultând fel şi fel de glume şi poveşti. Când se însera, se strângeau femeile de pe uliţă la băncuţa de la poartă; unele croşetau, altele curăţau porumb sau fasole ţucără ori torceau din furcă sau pur şi simplu, stăteau de vorbă. Noi, copiii, ne jucam prin preajma lor. Mă uitam la mâinile bunicii îmbătrânite de atâta muncă… Nu stăteau nici o clipă. Seara mă aşezam în poala bunicii şi în timp ce mă legăna, îmi cânta sau vorbea cu vecinele despre ce fată e bună de măritat, cine a mai murit, cine s-a mai îmbătat sau şi-a bătut nevasta. Învăţai acolo, la poartă, sfiala, bunul simţ şi cum să fii în rând cu lumea. Însă, majoritatea timpului liber mi-l petreceam citind. Îmi plăcea să citesc mult şi credeam în ceea ce citeam. Comparam acţiunile mele cu cele citite şi deseori mi se părea o asemănare foarte plauzibilă. Cu toate că e mult de atunci şi azi îmi place să ascult poveşti şi destine… minuni de copilărie trecătoare şi totuşi statornice în memoria mea nepărăsită de trecerea anilor. Amintiri, amintiri… Amintirile au legile lor ciudate, dar anii au trecut…

   Îmi aduc aminte că mama mă trezea de noapte ca să stau la ,,coadă” pentru a lua carne şi mezeluri. Când ajungeam acolo era închis, iar la uşa magazinului aşteptau deja câteva persoane.

– Când vor deschide? întreb pe cel din faţa mea.

– Mai e juma’ de oră, îmi zice un nene, uitându-se la ceas. Nu am de gând să aştept atât. Mă duc acasă şi după zece minute mă întorc de teamă că nu o să mă mai recunoască cei de acolo şi îmi pierd rândul. Cei din faţa mea discutau, dar cuvintele lor se opreau în aer, la un metru de mine. Încet, încet, alţi şi alţi oameni se aşezau în spatele meu, la ,,coadă”. Devii insignifiant în ,,coada” care se formează. Cel mai fericit este cel care se află în faţă şi o mare de oameni progresiv mai frustraţi pe măsură ce ,,coada” avansează, la gândul că produsele se vor termina. ,,Coada” în sine nu este dreaptă; întotdeauna este un câştigător: primul din coadă; întotdeauna este unul care pierde: ultimul şi nimeni nu este egal cu nimeni. Veneam de noapte ca să pot ,,apuca” ceva, că se ,,dădea” repede. Tot aşa procedam şi când mă duceam să iau lapte şi iaurt ; stăteam de pe la patru-cinci dimineaţa sau chiar de la două noaptea, până într-o zi când m-am împrietenit cu gestionara, dar pentru a obţine ceva (carne, mezeluri sau lapte şi iaurt) trebuia să-i aduc un pachet de Kent. Uneori nu mă puteam trezi de noapte şi găseam o mulţime de oameni la ,,coadă”. Mă apuca ora douăsprezece când ajungeam în faţă, iar produsele se terminau şi plecam acasă aşa cum venisem şi-mi venea să plâng. ,,Coada” avea o viaţă a ei, la început, extrem de răsfirată, dar se strângea pe măsură ce veneau mai mulţi oameni. Dacă aveai norocul să înceapă ploaia şi nu ţi-ai luat umbrela, aveai oricum parte de acoperirea unei umbrele apropiate. Spuneai un banc, o glumă şi toată lumea asculta… Anticipând venirea  maşinii cu carne, mezeluri, lapte sau pâine, începea îmbulzeala, cearta, ţipetele – mai erau şi unii care se băgau în faţă, motivând că cineva le ţinuse rând. Era normal pe atunci, să stai ore întregi la ,,coadă”. Era un mod de viaţă…

   Dacă stau să mă gândesc care este simbolul comunismului, ei bine, nu este secera şi ciocanul, ci ,,coada” care se forma în fiecare zi. Este ciudat că în mintea mea, comunismul doreşte să facă toţi oamenii egali, perfect egali, printr-o structură care este tocmai contrariul acestei idei.

   Dacă ar fi să scriu acum tot ce am trăit în copilărie, nu mi-ar ajunge câţiva ani. Gândurile mi se îmbulzesc năvalnic spre coala încă albă, dar se opresc strivite sub propriul tumult în îngustimea peniţei de stilou. M-am întrebat de multe ori, ce s-ar întâmpla dacă nu am avea nevoie de nimic pentru a scrie, iar gândurile s-ar aşterne singure pe hârtie? Cred că ar fi mai multe cărţi decât există astăzi.

   Lumea de azi e puţin cam grăbită; nimeni nu mai are răbdare şi chiar şi timpul pare să se scurgă mai repede decât atunci când eram copil. Ca un râu, această lume urmează un curs, o direcţie. Viaţa urmează un traseu schimonosit de mediu şi valori: copilăria, adolescenţa şi maturitatea. Paşii grăbiţi ai timpului lasă urme adânci în nisipul devenirii şi totuşi… nişte urme neputincioase, acoperite de apa sărată a mării interioare, de algele intuiţiei şi de ignoranţă.

   Afară miroase a ploaie. A venit cât ai clipi şi a plecat la fel de repede, uitându-se înapoi de după dealul Bucovăţului, zâmbind dintr-un curcubeu. Somnul ne învăluie cu puterea lui magică şi ne poartă pe aripa lui, iar noi ne supunem fără să mai putem scoate un cuvânt.

––––––––––––

Georgeta NEDELCU

15 februarie 2019

               

One thought on “Georgeta NEDELCU: Copilărie fericită

Lasă un răspuns