ORADEA MON AMOUR !
Nu aş vrea să copiez sintagma „mon amour” adăugând-o la numele oraşului unde mi-am petrecut copilăria, dar, sincer, am iubit, şi voi iubi întotdeauna aceasta urbe de pe malul Crişului Repede. Aşa că, să mă ierte regizorul francez Alain Resnais, creatorul faimosului film „Hiroşima mon amour” dar suport toate consecinţele şi îi „plagiez” puţintel… doar la titlu acestui articol desigur.
Să continuăm deci povestirile descrise în jurnalele anterioare. După 60 de ore pe drum ajunsesem „acasă”, acasă la mine… în casa în care îmi petrecusem o parte din copilărie. Mă aştepta tanti Anuţa, cea care avea grijă de apartament în lipsa mea. Mă aştepta cu vestitele ei plăcinte cu brânză, sau cu varză, langoşi, pancove-gogoşi… care mai erau încă destul de calde, deoarece avusese grijă să le păstreze într-un recipient acoperit cu capac, şi cu o pătură deasupra acestuia. Frigiderul de asemenea gemea de mâncare: o oală cu ciorbiţa de perişoare, sărmăluţe, chifteluţe, sălăţica de beuf, sălăţica de vinete, legumite şi fructişoare proaspete… Şi o pâiniţa neagră – de secară. Aşa îi plăcea domniei sale să alinte toate bucatele cazate acolo la rece! De fapt românii au o plăcere deosebită de a face mai atrăgătoare denumirea mâncărurilor folosind cât mai multe diminutive. Meniurile restaurantelor îmi întăresc convingerea!
– Ospătar ce îmi recomanzi de mâncare?
– Pentru început aş zice să luaţi o o sălăţica de ţelinica care face bine la…
– La ce!?
– Ha, ha, ha! La… burtică!
– Aha! Am înţelesică!
– Apoi o ciorbiţă de purceluş a la grec, sau o supică de puişor cu legumiţe, morcovei, albiturică, clară-clăricică, fără pic de grăsimică!
– Şi felul doi?
– Ei, o mare fripturica cu cartofiori natur… să mănânci, să dai din… coate, de atâta bunătate! Însoţită de o sălăţica de vărzuca roşie.
– Vorbeşti în versuri cu mine!? Şi la „deserţel”? încerc eu să-i cânt în strună…
– O prăjiturică de casă, o cremă de zahărel ars, niscaiva cornuleţe cu magiunel, sau chiar nişte clatiţele cu dulceaţă de trandafirei.
– Şi desigur, prânzişorul se încheie cu o cafeluţă… Nu-i aşa!?
– Aşa e! O cafeluţă naturală cu căimăcelul pe dreapta, sau un ceiuleţ – care face părul creţ – de fructişoare de pădure.
Fiind gurmand comand câte o porţie din tot ce mi-a recomandat chelneraşul-poetaş.
– Vineeee!
Cam după o juma de oră… apare sălăţica de ţelinică… Oare chiar face bine la „burtică”? Apoi, cu intermintenţe, apar restul felurilor comandate. Porţii cam mici! A avut dreptate! Diminutive toate! Termin de mâncat.
– Notiţa de plată vă rog!
– Doriţi nota?
– Nu, doar notiţa!
Ospătarul se uită mă mine cam câş! Nu prea înţelege gluma! După câteva minute apare sobru la masa mea, cu o faţă de parcă îi muriseră albinele din stup.
– Nota dumneavoastră de plată, maestre!
– Mulţumesc! Dau un ochi peste cifrele etalate acolo… Astronomice! Diminutivistul se uită cu ochii mijiţi la mine. Aşteaptă să scot lovelele. Fără întrebări! Dar nu mă pot abţine…
– Domnule ospătăraş… ce înseamnă 23.09. adunat aici sub contravaloarea cafeluţei? Chiar dacă mi-ai recomandat mătăluţă crema de zahărel ars simt ca mă cam duci cu zăhărelu’… Cam mare suma în comparaţie cu preţurile înscrise în lista de bucate!
– Ei, chiar aşa! Acilea e oameni serioşi. Nu păcăleşte nimeni! Staţi puţin să mai controlez odată! Îmi smulge nota din mână şi pleacă cu ea ghiridonul de lângă perete. Îl aud mormăind cu glas tare:
– Salată de ţelina 12 lei şi… „aaaa”, ciorba „aaaa”, ţinem doi, friptura 35, plus ganitura de cartofi „aaaa”, apoi crema de zahăr ars, 10… cafeaua – mare – shhh… lei, pâinea… Ptiu! Am uitat pâinea! Mama ei de hlebă! Scoatem data, 23, lăsăm 9 pentru pâine şi gata… Scuzaţi! Uitasem pâinea, dar am aplicat o reducere…
– Vă mulţumesc pentru generozitate! Plătesc, mă scol de la masă şi dau să plec. Flăcăul se uită la mine, mijind ochii, de parcă i-aş fi furat ochelarii! Am înţeles! Aşteaptă bacşişul! Bag mâna în buzunar scot o monedă de un leu pe care o pun pe tavă… Ospătarul îi ia şi se uită ostentativ la ei, dându-şi seama că e luat la mişto.
– E mititel bănuţul, dar poate „e” dintr-un metăluţ preţios… aurel! Să-ţi trăiască familia! Ies murmurând în surdină „Auraş, păcuraş,/ Scoate apa din urechi/ ca ţi-oi da parale vechi…/. Dinspre bar îmi ajunge la urechi un zgomot de revoltă, un strigăt înăbuşit: „Scârţarul naibi! Dacă-l mai prind pe-acilea… Să vezi ce-i fac! Adaug şi anul la notă!”
*
Aud vocea blândă a lui tanti Anuţa:
– Ai aţipit la masă. Înseamnă că eşti foarte obosit… mănâncă totuşi ceva, fă un duş şi du-te la culcare…
Deschid ochii, mai am în memorie visul cu regele diminutivelor. Zâmbesc şi… Hapciu!
– Am impresia că ai răcit pe drum, îmi spune bună samarinteancă!
– Ştiu eu? E cam răcoare pe aici prin Europa. Altădată în septembrie sufeream de căldură!
– Aşa e! De vreo săptămână e foarte frig, plouă şi bate vântul.
– Hapciu! Drept… e!
Din cauza oboselii n-am prea avut poftă de mâncare… După duş, m-am îndreptat ca melcul spre dormitorul meu… cu aşternuturi proaspete… şi în câteva secunde am adormit! Fără vise. Blanc total!
A doua zi de dimineaţă m-am trezit pe la ora 5. Îmi era foarte sete. Parcă aveam un pic de febră. Nasul înfundat. Hapciu şi iar hapciu! Ba parcă mă încerca şi o tuse. Am rămas în pat… unde era bine şi cald. Pe la 8:30 bătăi în uşa dormitorului:
– Micul dejun e gata!
Era tot tanti Anuţa, cu un şorţ mare şi curat legat în jurul brâului.
– Mulţumesc! Vin imediat!
Un duş fierbinte mă remontează de-a binelea. La bucătărie, pe masă, tronează o mulţime de bunătăţi…
– Plăcintele s-au răcit de tot! Dar le-am încălzit la tigaie, la aburi!
– E bine şi aşa! zic… Cafea avem?
– Este! Am luat o punguţă, dar e cam mărunt măcinată, aşa că o să fac „o turceacească” la ibric, ca pe vremea nechezolului! Râd, aducându-mi aminte de vremuri de mult apuse.
După „breakfast”, tanti Anuţa mă anunţă oficial că se retrage… şi că mă lăsa singur în casă pentru o perioadă de timp! Din ochi îi curg câteva lăcrimioare… cum obişnuiesc să se manifeste cei în vârstă când sunt necăjiţi, emoţionaţi sau sentimentali.
– Aşa-i că nu te superi? Aş vrea să plec la fiica mea la Craiova! Mi-e aşa de dor de ea… şi de nepoţica Săndica. Nu le-am văzut de patru luni, de când au venit ele aici în vizită! Atunci mai erau încă cireşe pe piaţă… şi căpşuni, şi smeură…
– Cum să mă supăr! Ce să zic! Drum bun! Când vrei să pleci?
– Mâine dimineaţă cu trenul de ora şapte.
– Bine, tanti Anuţa, du-te! Şi simte-te bine. Să îţi iei nişte haine mai groase ca e frig afară. Ai grijă să nu răceşti!
Tanti Anuţa m-a ajutat să im despachetez lucrurile din bagaje, a călcat ce a fost şifonat, apoi le-a pus în mare ordine în dulap. Eu mi-am îndesat într-o geantă laptopul şi telefoanele mobile şi a plecat pe Corso, spre teatru, să îmi activez mijloacele electronice de comunicare. Primul a fost magazinul „Orange”, unde mi-am luat o cartelă pentru telefon, pe care am încărcat-o cu 5 euro. Apoi am poposit la „Vodafone” unde am avut un pic mai multă treabă. Acolo mi-am cumpărat un simcard pentru celălalt telefon şi un mic modem pentru internet mobil – adaptabil la laptop. Ca deh, fără internet parcă nu se mai poate trăi în zilele noastre. Şi astfel am internet activ, plus două telefoane mobile, unul cu card „Orange”, unul cu „Vodafone”. De-acum putem comunica peste tot… în străinătate cu internetul, iar în ţara cu telefoanele mobile care oferă în aceeaşi reţea convorbiri de mii de minute.
Ies din magazin, dar nu mă pot abţine să nu admir clădirile din centrul oraşului – bine-cunoscute de mine de mulţi zeci de ani. Faţadele renovate scot în evidenţă valoarea stilului arhitectonic. Admir oamenii – aceeaşi orădeni robuşti, sănătoşi şi veseli… apoi limbajul ardelenesc care mă încântă şi mă amuză desigur. Clădirile din Piaţa Regele Ferdinand îmi fac cu ochiul. Hotel Transilvania, Hotel Astoria, Casa Poynár, Grădina de vară şi restaurantul Oradea, şi alte palate-pălăţele… Stilul art nouveau de influenţa austriacă, numit şi secession, prevalează prin două mari perioade de execuţie, cea curbilinie şi florală şi cea geometrică cu forme epurate. Văd teatrul, numit acum „Regina Maria”, cu faţada să în stil neoclasic, magazinele moderne, pompoase, înfipte în clădirile vechi… ca o proteză de plastic în gura unei bătrâne. Ce îmi displace însă este caldarâmul de pe Calea Republicii, alias vestitul Corso. Pavat proaspăt! Dar vai, piatra cubică şlefuita e alunecoasă… Când e umed pe jos lumea merge de parcă ai fi pe patine. Am auzit că mulţi şi-au fracturat membrele pe această „promenadă”. Mai ales în zilele cu ploaie sau zăpadă. Piatra cubică – având menirea să imite drumurile de epoca de acum 100 şi mai bine de ani, adusă din China… are o culoare gri închis, deprimantă. Culoarea şobolanului! În multe locuri se desprinde… lăsând găuri, sau denivelări. Posibil că e prea subţire pentru un trafic intens pietonal precum este cel de pe Corso-ul din Oradea. Cineva a făcut economie… sau matrapazlâcuri! Cine ştie? Poate cei de la primăria municipiului! Oricum, dacă te plimbi „pensionăreşte” pe Corso, auzi deseori blesteme sau înjurături… aduse edililor nepricepuţi sau hoţomani, care au construit pavajul cel urât. Ba, culmea-culmilor… mulţi preamăresc pavajul anterior, cel din „Iepoca de aur”… mult mai plăcut privirii şi mai puţin rupător de cotolane!!! Să nu mai vorbim de compromisul făcut la intersecţia cu strada Roman Ciorogariu… O adâncitură, făcută special să te împiedici, pe care trec maşinile în hurducături şi care arata de parcă… pe acolo ar fi avut dinozaurii drumul către adăpat! De fapt, drumul care duce spre clădirea penitenciarului municipal. De supărare compun un catren-două pe această temă: „Pe drumul de pasaj/ Ce dă spre Lactobar/ Mulţi şi-au scrântit piciorul/ Urcând pe trotuar// Dar piatra cea cubică/ Nicio vină nu are/ De vină-i arhitectul/ Şi-edilul cu cap tare…!//.
La intersecţia cu pricina mă opresc şi fac o escală. O cunosc ca pe buzunarele mele. Strada Roman Ciorogariu, strada pe care mi-am plimbat paşii copilăriei, îmi dă parcă bună ziua. Văd în stânga Palatul Poştei, o clădire minunată care a fost odată casa mea… Acolo am locuit în primii ani ai copilăriei. Închid ochii şi cad pentru câteva momente pe gânduri! Amintirile mă copleşesc. Chiar dacă nu m-am născut la Oradea, consider că aparţin acestei urbe mai mult decât tuturor oraşelor prin care mi-am dus viaţa: Bucureşti, New York, Sydney… De fapt m-am născut la Huedin, dintr-o întâmplare! Dar despre asta vă voi povesti cu altă ocazie.
De la vârsta de trei săptămâni eram deja orădean! După război, tata fiind un profesionist în telecomunicaţii, telefon-telegraf, a primit o ofertă de lucru la serviciul tehnic al poştei din Oradea. Părinţilor mei, nefiind orădeni, li s-a acordat un apartament chiar în incinta clădirii. De fapt un palat în toată regula. Palatul Postelor din Oradea, o clădire solidă, maiestuoasă. Construcţia în stil eclectic, datează de pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Acolo am locuit până la 12 ani! „Puiul Postei”, cum îmi spuneau funcţionării… singurii mei prieteni de joacă!!! De mic făceam toate năzbâtiile… Intrăm prin birouri şi deranjam munca oamenilor, cerându-le creioane sau hârtie de scris… pentru a avea pe ce mâzgăli. Când nu primeam, scriam pe pereţii imenselor coridoare, vopsite în culoarea verde-brotac, fiind primul graffiti poştal. Distracţie artistică pentru care am primit multe pedepse.
Odată am găsit în podul clădirii o puşca automată rusească trecută la reforma, un PPD cu butoi. Desigur, cu patul puştii rupt şi ţeava îndoită. Fără cartuşe! Avea în schimb curea! M-am echipat precum văzusem eu pe ecranul de la „mozi” (cinema) pe „viteazul soldat sovietic” şi am pornit la atac prin curtea poştei cântând: „Raz-dva, tiribabuşca, dai un leu şi tragi cu puşca…”. În câteva secunde erau culcaţi la pământ – de frică desigur – portarul şi vreo doi postaşi – personaje reale care au avut nenorocul să-mi intre în colimator! Te joci cu nebunul de copil!? Eu mă amuzam facând „prrr-prrrrr” şi „raz-dva tiribabuşca”, dar bieţii oameni ştiau ce-i războiul şi nu erau convinşi că nu se rătăcise vreun cartuş pe ţeavă! Singurul care a putut să-i readucă în poziţia de „drepţi” a fost tatăl meu, chemat în grabă de la telegraf: „Dom’ Roca, veniţi urgent! Băiatul dumneavoastră are o mitralieră şi împuşcă postaşii… Mulţi sunt întinşi pe jos, prin curte…!”
Am luat-o tare „pe excrescenţele dorsale” de la tata. Ţipetele mele s-au auzit în tot palatul: „Tăticule nu mai daaa, nu mai cânt tiribabuşca şi n-o să mai trag cu pu-puşca… niciodaaată…!”. Poate ţipetele unui copilaş prostuţ ne-a salvat să nu ne reclame cineva la securitate! Tata era şocat! Câteva zile nu a vorbit cu nimeni din familie. Eu sufeream grozav! Timp de o săptămână nu am mai îndrăznit să ies la joacă prin curtea „intreprinderii”. Noroc că nu au fost turnători, că ne lua securitatea pe toţi din familie şi am fi tăiat la stup (aşa ziceam eu la stuf), la canal, mulţi ani… Şi tata, şi mama… şi copilu’! Aşa m-a speriat mama într-o seară ţinându-i o prelegere despre canal şi puşcăriaşi spusă în loc de povestea cu „nani-nani”! De atunci mi-e frică de stuf… şi de ape tulburi.
Mai apoi, când am crescut puţin, am început să-mi câştig „materialele didactice” mergând prin birouri şi cântând. Toţi funcţionarii mă răsplăteau cu câte ceva: un căpeţel de creion, un blocnotes, o radieră, o acadea… iar eu prinsesem gustul cântatului de nu îmi mai tăcea gura… Vuia poşta de cântecele mele! Ei, ce cântăm!? „Podul de piatră s-a dărâmat”, „Iepuraş-coconaş”, „Bate vântu’ frunzele” şi alte drăgălăşenii ce mă învăţaseră părinţii!
Mama creştea într-o curticică interioară a clădirii, o gâscă, primită de la bunici, pe care o îndopa cu porumb, să facă ficatul mare şi să fie grăsuţă… Într-o zi intru tiptil în arealul acestei, îi leg o sfoară de gât (nu, nu am sufocat-o!) şi o iau la plimbare pe culoarele poştei, ca deh, tot n-a vrut mămica să îmi ia un căţeluş… Eram aşa de mândru! Mă credeam Mateiaş-gâscarul, cel din poveste! Funcţionarii ciorchine pe la uşile birourile îmi adresau complimente. Eu, ţanţoş, am parcurs toate culoarele de pe etaje. La un moment dat îmi strigă cineva: „Fugi copile, că vine maică-ta cu joarda!”. Am deschis prima fereastră şi i-am dat drumul gâştei… să zboare! Fiind cam grăsuţă, nu prea ştia să dea din aripi, aşa că a căzut ca bolovanu’ şi a sucombat. Iar eu am primit, precum Mateiaş-Gâscarul… zece nuiele la partea posterioară. Că, vorba proverbului, unde dă mama… creşte! Desigur că la prânz am avut „gâscă” la masă! Supă, friptură şi pateu… Pardonnez-moi! Pâté de foie gras! Mâncare boierească! Singurul cu laudele a fost tata! Aduse mie pentru că am răpus gâsca, iar mamei că găteşte bine…
Cu timpul, boacănele s-au înteţit! După o ploaie de vară, curtea postei avea pe mijloc o băltoacă. Am luat un măturoi de nuiele şi am început să dau apa spre canal. Îl văzusem pe portar făcând la fel! Eu… echipat cu ghetuţe noi, ciorăpei albi până sub genunchii, pantalonaşi scurţi, bluziţă şi bereta de marinel, lucrăm de zor la asanarea băltoacei! Hăinuţele-mi erau pătate de apă murdară, ghetuţele ude-ude. Dar cui îi păsa! În căpşorul meu de copil aveam o muncă serioasă de făcut! O misiune de îndeplinit! La un moment dat se opreşte lângă mine domnul Dan Micu, un funcţionar tinerel, care îmi zice: „Vai ce băieţel harnic avem la poştă…” Mare iubitor de copii, baga mâna în buzunar şi îmi dă o bombonică. Eu încântat peste măsură, precum „mieii… care zburdă pe câmpii” vreau să-i fac o demonstraţie de muncă „şi mai şi” şi în doi timpi şi trei mişcări îl umplu de pistrui noroioşi din cap până-n picioare. Auleo! Îmi dau seama că iar e groasă… O iau aţă spre „casă”, cu funcţionarul… pe urmele mele. Peste vreo jumătate de oră apare şi tata. Mamica cu lacrimi în ochi îi curăţa hainele domnului Micu. Acesta stătea cuminţel pe patul din dormitor, numai în izmene, iar eu ascuns sub dormeza din bucătărie tăceam chitic şi aşteptam cel de-al treilea război mondial. Explicaţiile s-au terminat tot cu o bătută… din care m-a scăpat tot nenea Dan, tot în izmene…, „cel care era mare iubitor de copii” şi avea veşnic bombonele în buzunar.
Pe la vreo zece ani, am început să fac ieşiri din cetate. Poşta era situată (ca şi acum!) la numărul 12, pe strada József Attila. Aşa se numea atunci, după numele unui renumit poet maghiar, care avea origini româneşti după tată (Iosif Aron din Arad). Strada şi-a schimbat deseori denumirea… pe parcursul istoriei. A fost Uri Utca (strada Domnească) pe timpul Ungariei, iar după cel de al doilea război mondial s-a numit József Attila, apoi Strada Poştei, Porţile de Fier, şi de câţiva ani încoace, Roman Ciorogariu. Aveam vecini la numărul 10 famila preotului Coman, tatăl Doinei, alias Anei Blandiana. Peste drum, la numărul 15 mă jucam cu Gyuri Schlezinger, Ţuţi Nagy şi fraţii Negruţiu. Mai jos, către capătul dinspre Calea Republicii locuiau colegii mei de clasă, Caius Popa, Alina Ionescu, Gabi Kupfer şi Dani Dăscălescu.
Viaţa era destul de liniştită pe stradă. Dar eu mă ocupam desigur, în continuare, de boacăne. Din când în când ‚împrumutăm” de la rastelul poştaşilor-curieri de telegrame, câte o bicicletă… şi ţuşti cu ea pe strada să mă dau mare! Bieţii curieri, în caz de urgenţă, alergau ca nebunii după mine pe stadă să-mi ia bicicleta înapoi, pentru a putea să-şi facă munca… Dar te pui cu copiii hoţomani!? Ei, după un timp, simţeam că e groasă… Lăsăm bicicleta pe trotuar şi fugeam… Unde? În curtea Palatului Episcopiei Ortodoxe, de la numărul 3. Acolo era locul meu de refugiu! Tot un fel de palat-cetate, unde nu îndrăzneau să mă urmărească poştaşii-biciclişti! Era un loc tabu! Desigur că se mai întâmpla câteodată să mai fac şi pe-acolo câte o năzbâtie, sau harmalaie şi să fiu alungat din palat de câte un „nene” în hăinuţe neagre şi cu potcap pe cap… Dar nu mă băteau niciodată. Nici chiar poştaşii-curieri! Ştiam eu că le sunt simpatic! Puiul poştei! Şi… profităm din plin de acest epitet!
După un timp tata n-a mai făcut faţă stresului de a fi veşnic aproape de serviciu – solicitat zi şi noapte – şi a obţinut o locuinţă nu departe, pe o stradă paralelă, strada Mihai Eminescu. Iar eu am trecut la o altă fază de năzbâtii… Accesul meu „la stradă” era nelimitat. Mi-am făcut o groază de prieteni pe Eminescu! Liceul însă m-a adus din nou aproape de palatul copilăriei mele. Liceul nr.4 „Mihai Eminescu” de pe strada Porţile de Fier… aceeaşi stradă a poştei, fostă József Attila.
*
Stăteam cu ochii întredeschişi pe trotuarul de la intersecţia străzii Republicii cu strada Roman Ciorogariu din Oradea şi nu vedeam nimic real în jur…. doar amintiri frumoase de pe vremea copilăriei mele… Un domn s-a oprit lângă mine, aducându-mă la realitate:
– Ştiţi cumva unde este poşta?
– Cred că este clădirea aceea mare care se vede…
– Doar credeţi!? Nu sunteţi orădean? nici eu…
– Nu mai sunt…! Şi o lacrimă mi s-a prelins de sub pleoapa…
– Cum adică!?
– Sunt de la capătul lumii!
– Din Constanţa?
– Nu! Din Australia!
– Înţeleg că sunteţi picat de pe altă lume… Şi eu la fel! De la capătul ţării! Din Tulcea. Mi-am găsit o fată bună aici şi aş vrea să mă însor. Credeţi că merită să schimb cele două capete… de ţară!
– Poate! Dacă fătuca ardeleancă e mai valoroasă decât cherhanaua din Tulcea!
Am pornit spre casă. Îmi era destul de frig. Bătea vântul. Un timp mizerabil. Când să trec pe lângă librăria Minerva, îl văd înăuntru, răsfoind o carte, pe amicul Doru Sicoe. Scriitor, jurnalist, istoric, student matur… şi alte îndeletniciri intelectuale. Ne bucurăm de revedere. Îl invit la mine acasă la o cafea. Pe drum mai povestim despre cunoscuţi, despre urbe, despre prieteni literaţi. Despre cine a mai scos o carte şi cine a trecut în lumea tăcerii. De fapt aş fi vrut să mergem la o cafenea… dar nu mă simţeam bine. Aveam febră şi începusem să tuşesc sec.
– Ar trebui să te duci la un medic, îmi spune Sicoe. Nu-mi place cum arăţi… Şi ia nişte antigripale! Pe aici circula o gripă cam nasoală!
– Mulţumesc de sfat. Sper să îmi treacă repede! Ştiu că gripă trece într-o săptămână dacă iei medicamente şi în şapte zile dacă nu iei…
– Nu te juca. Voi ăştia din Canguria nu prea ştiţi cu ce se mănâncă o gripă europeană. Ştiai că după primul război mondial, între 1918-1919, Gripă Spaniolă a făcut ravagii. Au murit atunci peste 100 de milioane de persoane în întreaga lume. Scurt! În doar doi ani!
– Auleo! Nu mă mai speria…
– Ba te sperii… că trebuie să te duci la medic! Urgent. Voi australienii, în afară de bumerang şi sporturi acvatice nu ştiţi nimic!
– Hai, nu mai mai certa, te rog. O să mă duc când mă mai liniştesc puţin. Abia am sosit… am atâtea pe cap! Hapciu!
După plecarea lui Doru, am uitat de medic. Am intrat pe internet, într-un alt univers, şi am început să îmi încropesc un program de vacanţă. Promisesem unui bun prieten, stabilit în Italia, antrenorul de gimnastică George Păunescu, Titi, cum îi zicem noi cei apropiaţi, că voi da curs invitaţiei sale de a-l vizita la Padova unde locuieşte de mai mulţi ani! Mă uit pe net la curse de avion din România spre aceea parte a Italiei. Găsesc un bilet dus-întors foarte convenabil pe ruta Timişoara-Veneţia. Când să fac rezervarea mi se pune un blocaj. Iau numărul de telefon de pe sait şi sun la Aeroportul din Timişoara. Mi se spune că nu prea au informaţii despre zbor deoarece pista avionului a intrat în reparaţie. Sunt puţin panicat deoarece nu am mult timp la dispoziţie pentru această vizită… Am lansări de carte – deja fixate ca dată, la Târgu-Mureş, Cluj-Napoca, Bucureşti şi apoi în Israel. Toate programate la milimetru. Trebuie să mă încadrez în timpul celor şase săptămâni de concediu. Singură perioadă mai liberă, în care să pot să îmi permit o escapadă în Italia, era la începutul vacanţei mele europene – între 10-22 septembrie.
Îi sun la telefon pe bunii mei prieteni din Timişoara, Cornelia şi Ilie Chifu, care mă invitaseră şi ei să la fac o vizită. De fapt îi vizitez de fiecare dată când ajung în ţară. Nişte oamenii minunaţi. Ne bucurăm când se face legătura telefonică:
– Dragilor, am ajuns la Oradea! Ce mai faceţi? Ce fac copiii? Nepoţica Mădălina?
– Suntem cu toţii bine. Când ne faci o vizită?
– Când vreţi!
– Poţi veni chiar şi mâine…
– Vin în cel mai scurt timp. Credeţi că ar fi bine vineri 18 septembrie?
– Oricând, George! îmi spune Ilie cu o voce blândă.
– Bine! Atunci rămâne pe 18 septembrie. Dar vă anunţ că nu voi sta mult la voi deoarece aş vrea să dau o fugă până în Italia, să-mi vizitez un prieten.
– Cum doreşti! Vino că te aşteptam. Neli face piftie de pasăre. Special pentru tine…
Încerc din nou să intru pe saitul companiei Wizz Air, care zboară de la Timişoara spre Veneţia şi retur. De data asta am noroc – dar numai pe jumătate. Găsesc un bilet, dar numai de dus. Dar cum voi reveni de acolo! Per pedes apostolorum? Sun din nou la aeroportul din Timişoara… „Mai insistaţi” mi se spune… OK! o să mai insist… Mai am opt zile până pe 18 septembrie! Am tot insistat zilnic… dar nu am avut noroc! Între timp aeroportul din Timişoara s-a închis pentru reparaţii generale. Wizz Air şi-a mutat serviciile la Arad. Aeroportul de acolo era mai mic şi nu era pregătit să accepte un flux atât de mare de călători. S-a creat haos. Ştirile de la televiziune şi ziarele vuiau de critici. Cei care îşi luaseră bilete de multă vreme cu această companie, pentru a pleca din Timişoara cum era anunţat, acum trebuiau să facă drumul până la Arad. 50 de kilometri! Cu bagaje, cu copii mici. Unii veneau din alte părţi ale ţării. A fost imposibil ca în cele 10 zile să obţin un bilet dus-întors la Veneţia. Aşa că îl rog pe bunul meu prieten Titi Păunescu să mă scuze! Ne vom revedea poate la anul! Noi să fim sănătoşi şi să scăpăm de gripă!
–––––––––––––––-
(VA URMA)