Literatura, ca mijloc de exprimare în formă scrisă, s-a regăsit printre cele mai supreme valori ale vieții umane și anume: acele valori care se suprapun în mod direct cu necesitățile spirituale ale ființei umane, necesități spirituale ce impun omului dorința de a comunica continuu cu lumea infinită a cunoașteriii din timp și spațiu. Dacă conform dicționarului explicativ al limbii române termenul de Literatură este considerat „ca artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba sau, în același timp, fiind și totalitatea operelor beletristice ale unei epoci, ale unei țări, ale unui grup social, ale unui individ etc., sau și totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu”; atunci savantul și filosoful Imam Ja’far al-Sadiq, de origine musulmană (702-765 d.Hr), atribuie termenului de literatură următoarea definiție: „Literatura este veșmântul pe care cineva îmbracă pe ceea ce scrie sau spune astfel încât să pară mult mai atractivă”, totodată Domnia Sa completând „… literatura este o bucată din viață, căreia i-a fost dată o direcție și înțeles, o interpretare artistică a lumii în funcție de observatorul acesteia”. Așa fiind, credem, respectiva afirmație reprezintă legătura reciprocă dintre ființa umană și acțiunile acesteia, cât și aspectul ce unește elementul comunicării între ele. Corespunzător, definim o formulă care se raportează și la elementul cunoașterii despre existența umană și îndeletnicirile acesteia de-a lungul timpului. Prin așa-zisa cunoaștere sau teoria cunoașterii omul este mereu în căutare de sine în a descoperi și a produce cât mai multe lucruri noi prin intermediul cărora determină acțiuni cu efecte spirituale, efecte ce fac viața umană tot mai frumoasă și mai interesantă. Prin această viziune despre viață, omul, la nesfârșit, este mereu într-o cercetare în scopul de a găsi noul cât mai original care să dezvolte existența umană la cele mai înalte limite. În așa mod, omul în timp s-a dezvoltat din punct de vedere intelectual și, corespunzător, a creat arta despre literatură, cu alte cuvinte, arta scrisului care a evoluat, prin faze succesive, la un nivel destul de superior – activitate umană care denotă cultură spirituală. Ca urmare, cultura spirituală umană raportată și corelată la cultura literară s-a extins considerabil, în rezultat fiind prezentă de-a lungul și latul universului; iar așa numita „creație artistică”, fondată de omul naturii, s-a reprodus prin cele mai diverse forme și valori estetice, având la bază variate mijloace de exprimare cu caracter specific. Cultura literară, întrunind în sine natura umană, reprezintă în același timp și cultura personală a individului care scrie lucrări originale de artă, de știință, de creație artistică etc., în cele din urmă, toate acestea valorificând cultura propriei identități și cultura propriei națiuni. Respectiv, prin cultura propriei națiuni se disting, pe bună dreptate, succesele și realizările omului-scriitorului în arta literaturii, cât și în alte domenii de activitate spirituală. Sub această formă a valorilor culturale s-a promovat în cel mai distinct mod arta cunoașterii prin literatură, activitate care este prezentă în toate țările lumii. Drept urmare a acestui proces, literatura română, parte componentă a culturii românești, își are locul său destoinic în cultura universală și în totalitatea valorilor spirituale universale.
Făcând o paralelă la cultura română, vom aborda caracterul specific și complex al culturii literare românești, bogăție națională urmată din moși-strămoși. Cu bogate și apreciate conținuturi, cu genuri literare corespunzătoare, literatura română de-a lungul timpului s-a remarcat într-un mod nespus de pozitiv și sigur nu numai în cadrul hotarelor sale, dar și în cultura universală. Fiind influențată de curenții creștinismului, literatura română, de la începuturi, a fost promovată în cultura europeană de marii scriitori care la timpul lor au fost preocupați de domeniul culturii clasice – umanismul, printre ei fiind prezenți lingvistul și filozoful, istoricul și politicianul, academicianul și umanistul, cercetătorul și savantul, scriitorul și antropologul etc. Dimitrie Cantemir (născut la 26 octombrie 1673, Iaşi – decedat la 21 august 1723; pentru foarte scurt timp fiind domnitor al Moldovei; a scris despre Țăra Românească, Imperiul Otoman etc., lucrări de mare valoare – „Descrierea Moldovei”, „Divanul”, „Istoria ieroglifică”, „Sistema religiei mahomedane” – scrisă în limba latină etc.; în lucrările sale abordând tematici despre amplificarea situației social-istorice din Moldova la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea; este foarte bine cunoscut în comunitatea academică din Germania și comunitatea academică din Europa pentru renumitele sale opere în știință, membru titular al Academiei de Științe și Științe Umanistice din Berlin, din anul 1714; este primul scriitor român recunoscut în cultura universală și europeană; meritele sale excepționale în arta scrisului sunt bine cunoscute în istorie), Miron Costin, scriitorul de cronici și letopisețe – cronicarul, diplomatul, personalitate credincioasă neamului românesc și scriitorul care a promovat și a valorizat literatura română ca artă autentică în cultura româneasă (născut în anul 1633 – decedat 1691, Roman, Moldova; opere originale și importante precum: „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace”(1675), o continuare a cronicii lui Grigore Ureche; „Viața Lumii” – poem folozofic; „De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor” – un manuscris care nu a fost realizat până la sfârșit, ulterior în 1852 acesta fiind editat de Mihail Kogălniceanu), Grigore Ureche, cronicar (născut, cu aproximație, 1590 – d.1647, Goești, Iași, personalinate eminentă în slujba scrisului care a tratat aspecte de istorie în dezvoltarea fenomenelor precum deșteptarea poporului prin conștiința națională; operele realizate fiind „Letopisețul Țării Moldovei”, titlul original fiind „Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă” – lucrare care a pus bazele științei în istoriografie, alte), Ion Neculce, cronicar în teme istorice (n.1672, Prigorenii Mici, Iași – d.1745, Târgu Frumos, România; monografia de valoare și fundamentală fiind „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”), precum și alte personalități marcante din cultura românească, la rândul lor, cu toții fiind producători de studii filozofice în promovarea istoriei, culturii și limbii române; si, în același timp, cu toții fiind luptători adevărați pentru protejarea pământului strămoșesc, pentru descătușarea poporului care era nespus de asuprit. În acest context, scriitorul, poetul, istoricul literar Gheorghe Adamescu în lucrarea sa „Istoria literaturii române” scrie despre unul dintre ei: „Neculce a fost un militar distins, iar Petru cel Mare l-a prețuit mult și i-a arătat o deosebită simpatie. Tot așa era privit și de familia lui Cantemir și de ceilalți boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în țară, cu multă greutate a scăpat de insistențele lor. El însă a ținut cu orice preț să-și vadă țara și nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuție, ci – precum însuși zice – și-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat”. Iar George Călinescu scrie: „Adevăratul dar al lui Ureche este… portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însușire capitală sau un vițiu sub care se așază faptele lui memorabile, într-o cadență tipică […]. Ureche n-a avut răgaz decât să prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Moghileștilor, a lui Graziani și a celorlalți pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experiența vieții și cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.” […] În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foșnitura și aroma graiului. […] Vorbirea cronicarului e dulce și cruntă, cuminte și plină de ascunzișuri ironice…”. Cât despre Dimitrie Cantemir, cu prilejul comemorării celor 300 de ani de la numirea lui Dimitrie Cantemir în calitate de membru al Academiei de Științe din Berlin-Brandenburg, în iulie 2014 a fost dezvelit bustul de bronz al marelui umanist român în cadrul aceleași academii. Așa fiind, marii umanişti români ai secolelor XVII-XVIII din Țara Românească și Moldova, erudiți și cu cunoștințe vaste în diverse domenii de activitate, cât și prin cunoașterea multilaterală a limbilor străine (la cele relatate mai sus, cerem scuze că nu s-a făcut referință și la alți scriitori români umaniști cum ar fi Nicolae Milescu din Moldova – traducătorul Bibliei/Vechiul Testament în limba română; Constantin Cantacuzino din Muntenia/Țara Românească, studii universitare realizate la Constantinopol și Universitatea din Padova/Italia, care a creat teorii despre civilizație și rolul ei în existența omului, despre istorie și geografie; precum și despre alți cronicari umaniști români), au creat teorii despre ființa umană, despre cultura și istoria neamului românesc, au promovat concepte reale și principii raționale sistematice în termeni filozofici despre lume și dogmele religiei, în așa mod conferind importanță valorilor umane spirituale, concomitent exprimând orientare către civilizația și cultura europeană, dar și cea universală.
Odată cu trecerea timpului convingerile scriitorilor români devin tot mai aprofundate în producea unor schimbări radicale în viața socială și culturală a națiunii române, în apărarea drepturilor și aspirațiilor naționale, în lupta împotriva inechității sociale, în promovarea ideilor despre valoarea omului în societate și perfecționarea cât mai civilizată a acestuia, toate aceste acțiuni găsindu-și prezența în opere literare și științifice recunoscute nu numai în plan național, dar și în spațiul cultural universal. Mulți dintre scriitorii secolului XIX și XX, cu studii serioase în străinătate, au realizat și au pus în lumină lucrări de mare importanță culturală, ele ghidând de la apartenența limbii române până la cele mai oportune și sofisticate chestiuni ale vieții spirituale românești. Literatura română din perioada susmenționată a fost realizată de către scriitori notorii – Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Eugen Ionescu, George Călinescu, Nicolae Iorga, Nichita Stănescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Octavian Goga, George Bacovia, Ion Barbu, Vintilă Horia, Constantin Brâncuşi (sculptor român), Tudor Vianu, Paul Goma etc., – accentul forte în lucrările realizate bazându-se pe conceptul dezvoltării libere și multilaterale a personalității umane; iar multe dintre creațiile literare ale acestora, în timp, au fost apreciate în sens deplin de către comunitatea culturală mondială, respectiv, considerate ca bunuri culturale/spirituale universale. Mihai Eminescu (n.15 ianuarie 1850, Botoșani – d.15 iunie 1889, București; poet, prozator, scriitor, filolog, jurnalist, politician etc.), personalitate onorabilă a neamului românesc și identitate literară universală, este unul dintre cei mai renumiți scriitori români de nivel mondial, Nicolae Iorga considerându-l pe Eminescu „ca fondator și părinte al limbii moderne române”. Ca urmare, prin intermediul lucrărilor scrise de marele Eminescu, de o semnificație neobișnuită, s-a întemeiat modelul autentic de creaţie literară, în mod aparte, poezia originală care a îmbogăţit cultura română şi cea universală la cele mai înalte valori, valori care vor fi mereu autentice atât pentru literatura clasică, cât şi pentru literatura contemporană. Mihai Eminescu, considerat geniul literaturii române, a abordat probleme reale cu care se confrunta naţiunea română în acea perioadă, accentul fiind pus pe identitatea neamului românesc, iar aspectele de conştiinţă naţională erau centrate în dezvoltarea cât mai benefică a poporului român. Poezia eminesciană a fost motivată de folclorul popular, obiceiurile și tradițiile populare, istoria neamului, cât și de un sentiment înalt de afecțiune – dragostea pentru concetățeni, pentru țară, pentru glia strămoșească. Creațiile distinsului Eminescu au fost traduse în 85 de limbi, iar poemul „Luceafărul” a fost recunoscut în anul 2009 de The World Records Academy ca cel mai lung poem de dragoste scris vreodată. Despre acest poem renumit profesorul, filologul și traducătorul francez Alain Guillermou a menționat: „Nu există nici o altă operă în literatura română care să fi fost studiată, scrutată, explorată ca poemul Luceafărul. Ar fi de făcut o anchetă asupra motivelor prestigiului extraordinar de care se bucură acest text în faţa românilor. Ar trebui de cercetat de ce aceste strofe suscită un asemenea entuziasm, – şi aşa de unanim: critica română, care nu se dă deloc înapoi în faţa judecăţilor parţiale sau grăbite, se opreşte în faţa Luceafărului, depune armele şi nu cutează a enunţa nici cel mai mic cuvînt defavorabil”. Conform celor relatate, putem confirma de mii și sute de ori că creația literară a celebrului scriitor Mihai Eminescu este o piatră de temelie în cultura și literatura română, și în cultura și literatura universală. Cu referire la creația literară a lui Eminescu s-au pronunțat consacrați critici literari și traducători din întreaga lume, aceștea, la rândul lor, făcând analize pertinente asupra poeziei, dar și a întregii opere literare a marelui scriitor român. Printre scriitorii și traducătorii din lumea universală se numără Amita Bhose (scriitoare și traducătoare din Calcuta, India, eminescolog care, totodată, din anul 1959 este o mare admiratoare pentru cultura română; este prima traducătoare în Asia care realizează traduceri din poezia lui Eminescu în limba bengali; a publicat volume consacrate operei lui Eminescu – „ Eminescu și India”, „Eminescu și limba sanscrită”, „Eminescu și Tagore”, „Cosmologia lui Eminescu”, „Proza literară a lui Eminescu și gândirea indiană” etc), Rosa Del Conte (Profesor universitar la Facultatea de Limba și Literatura Română și Filosofie din Roma, academician, traducător, eminescolog și autor a mai multor lucrări despre opera lui Eminescu, dintre ele fiind „Mihai Eminescu o dell’Assoluto”/„Eminescu sau despre Absolut ”, Modena, Società Tipografica di Edizioni Modenese, 1961; a publicat articole despre literatura română în diverse enciclopedii și dicționare de autori, traduceri numeroase din lirica lui Eminescu), Alain Guillermou (lingvist francez, profesor universitar, Paris, despre opera lui Eminescu a publicat volumul de critică literară „La génèse intérieure des poésies d’Eminescu”/„Geneza interioară din poezia lui Eminescu”, Paris, Editura Didier, 1963), Giuseppe Manitta (scriitor, Italia, a editat monografia „Mihai Eminescu e la «letteratura italiana»”/„Mihai Eminescu și literatura italiană”, Castiglione di Sicilia, Il Convivio Editore, 2017); precum și multi alții care au scris despre opera eminesciană, realizând concomitent și traducerile respective. Cât despre creațiile literare ale altor scriitori români – George Călinescu, Nicolae Iorga, Emil Cioran, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Ion Vinea, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Nichita Stănescu etc., de asemenea au fost nespus de binevenite în cultura universală; astfel cultura și literatura română fiind descoperită și apreciată destul de pozitiv de mari personalități din spațiul cultural-literar universal. De exemplu, același Alain Guillermou (lingvist francez, profesor universitar din Franța), care a scris mult despre opera lui Eminescu, s-a pronunțat destul de pozitiv și despre limba română în ansamblu, ca urmare editând monografia „Manuel de langue roumaine”/„Manualul de limbă română”, ediție din 1953 și a doua ediție fiind realizată în 2003. La fel, Alain Guillermou a tradus din creația lui Mircea Eliade: „Forêt interdite”/„Noaptea de Sânziene”-1955, „Le vieil homme et l’officier”/„Pe strada Mântuleasa”-1977, „La Nuit bengali”/„Folio”-1979, „Le Temps d’un centenaire, suivi de Dayan”/„Tinerețe fără tinerețe”-1981. Aceeași nuvelă „Tinerețe fără tinerețe”, scrisă în 1976 de Mircea Eliade, a fost tradusă și în limba engleză de către scriitorul american Mac Linscott Ricketts, sub denumirea „Youth Without Youth”; iar în anul 2007 a fost montat filmul, cu aceeași denumire Youth Without Youth, de către scriitorul, scenografistul și regizorul american Francis Ford Coppola, coproducție realizată în colaborare cu S.U.A., România, Franța, Italia și Germania. De menționat că Mircea Eliade (n. 9 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago, S.U.A.; filozof, celebru scriitor din secolul XX în istoria religiilor, scriitor, profesor la Universitatea din Chicago, până în 1957 profesor la Universitatea din Sorbona şi École de Hautes Études din Franţa; nominalizat cu titlul onorific de „Distinguished Service Professor” în Statele Unite, precum și alte premii) a publicat peste 30 de monografii științifice, iar lucrările sale literare au fost traduse în 18 limbi. Referitor la creația lui Mircea Eliade, Marcello De Martino (compozitor și scriitor italian, Roma) publică lucrarea „Mircea Eliade esoterico”/„Esotericul Mircea Eliade” (Roma, Edizioni Settimo Sigillo, 2008) prin care evidențiază arta filozofică de nivel superior al scriitorului. Pe când scriitorul și istoricul britanic Bryan Rennie tratează analize ample despre personalitatea Mircea Eliade în lucrarea „The Diplomatic Career of Mircea Eliade: A Response to Adriana Berger” /„Cariera diplomatică a lui Mircea Eliade: un răspuns pentru Adriana Berger”, publicată în Revista Religion 22, pagini 375–392, 1992.
Despre cultura, literatura și limba română au scris și și-au expus părerea foarte mulți scriitori și personalități notorii din întreaga lume. Rosa Del Conte, pe lângă analizele literare efectuate despre creația eminesciană, a scris cronici și despre creația literară a mai multor scriitori români, cât și despre literatura română în ansamblu în diverse enciclopedii și dicționare de autori din Italia. În mod corespunzător au procedat și scriitorii Giuseppe Manitta, Perpessicius, Edgar Papu, Lauro Colasanti etc., cu toții punând accente clare pe conținutul performant și calitativ al literaturii române, conținut care reflectă determinare perfectă în raport cu subiectele propuse. Dacă să vorbim despre scriitorul, dramaturgul, criticul, istoricul, academicianul, savantul și politicianul român Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoșani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic), atunci vom realiza cât de mult această personalitate română a fost apreciată și respectată în mediul literar și academic din Europa și nu numai, Domnia Sa fiind membru al Academiei de Științe din Franța, Iugoslavia, Polonia, având și titlul onorific de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oxford, concomitent fiind mult recunoscut prin participări active la conferinte si congrese internationale în țări din Europa si Statele Unite ale Americii. Creația literară și științifică a lui Nicolae Iorga, recunoscută la nivel mondial, a fost onorată de numeroși intelectuali din sfera literară și științifică universală, unul dintre ei fiind istoricul și savantul englez Arnold Joseph Toynbee, care a relatat: „regret că nu l-am cunoscut niciodată pe Nicolae Iorga… Sunt în special recunoscător pentru că a scris Istoria Imperiului Otoman – acea mare istorie a lui Iorga pe care o am în bibliotecă într-o ediţie germană. Nicolae Iorga este o mare figură a ştiinţei, istoriei, atât a României, cât şi a Europei şi a lumii întregi, iar sfârşitul său tragic a fost o pierdere generală”. Iar cu o lună mai târziu după moartea renumitului scriitor și savant român, profesorul și filologul francez Mario Roques în cadrul ședinței de comemorare de la Academia Franceză a difuzat următoarele: „Nicolae Iorga a fost unul dintre acei oameni ai vremurilor epice, iniţiatori, conducători, îndrumători neobosiţi ai naţiei lor, care trebuie să înţeleagă tot ce este în legătură cu ţara lor, să fie la curent cu tot ce se întâmplă, dar mai ales să descurce naţiuni, aplicând totul la ei în ţară, să organizeze totul, să verifice, să corecteze şi adeseori să ia totul de la început”. O altă personalitate ilustră cunoscută în cultura universală este scriitorul și poetul român Tudor Arghezi (n.21 mai 1880 – d.14 iulie 1967, București), care în activitatea sa scriitoricească s-a remarcat profund prin arta poeziei și prin literatura pentru copii, în perioada anilor’ 90 contribuind esențial în crearea unui nou model de poezie lirică. În opinia lui Ovid S.Crohmălniceanu, critic literar român și scriitor de literatură științifico-fantastică, creația lui Tudor Arghezi este văzută așa: „Arghezi a descris principalele drumuri ale poeziei românești interbelice. Miraculoasă e siguranța cu care a intuit aproape toate formele liricii moderne, e placa turnantă a liricii românești”. La nivel internațional Tudor Arghezi este menționat în enciclopedii din Marea Britanie și Italia, iar în anul 1965 i se decernează Premiul Herder, contribuție semnificativă pentru cultura română și pentru cultura europeană. Despre George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni), după cum se cunoaște, a fost o mare personalitate în cultura și literatura română (critic și istoric literar, publicist, academician etc.), fiind considerat unul dintre cei mai iluștri critici literari români din toate timpurile, după Titu Maiorescu, dar și după Eugen Lovinescu. Pe lângă faptul că este considerat o autoritate notorie enciclopedică în literatura română, George Călinescu este cunoscut și în literatura universală în calitate de traducător din limba italiană în limba română, acest lucru fiind prezent prin romanul tradus „Un om sfârșit”, autor Giovanni Papini, și nuvela din romanul „Decameronul”, scris de Giovanni Boccacio. Cu mult succes, George Călinescu publică în limba italiană cartea sa de debut în 1925, întitulată „Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII” /„Unii misionari catolici italieni în Moldova în secolele XVII și XVIII”, în același timp fiind și colaborator la Revista Roma din Italia cu începere din ianuarie 1921. Iar dacă să vorbim despre Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881 – d. 16 iulie 1943, București), în calitate de remarcabil critic și istoric literar, sociolog, dramaturg, romancier, memorialist, nuvelist român (critic literar de mare prestigiu, evident, în urma lui Titu Maiorescu), atunci acest distinct scriitor s-a impus cu multă inteligență în arta cunoașteriii, atât în literatură, cât și în cercetarea științifică, astfel aducând beneficii enorme culturii naționale române și culturii universale. Susținerea doctoratului la Paris, cu lucrarea „Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire”/„ Jean-Jacques Weiss și opera sa literară”, îl face pe tânărul scriitor să fie cunoscut și apreciat destul de bine la nivelul culturii și științei europene, lucrarea de doctorat fiind înzestrată cu o prefață de profesorul și criticul literar francez Émile Faguet și de o apreciere destul de pozitivă din partea vestitului critic literar francez Gustave Lanson. Prin capacitățile sale intelectuale, în paralel cu lucrarea de doctorat, Eugen Lovinescu prezintă și monografia „Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle (1800-1900)”, cu o prefață de Gustave Fogères, profesor și scriitor francez. Cât despre Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris), scriitor și filozof român, Domnia Sa a realizat opere literare inegalabile în cultura universală. Cele mai importante lucrări în domeniul filozofiei și nu numai, scrise de Emil Cioran, au fost traduse în limba engleză de profesorul, scriitorul, poetul, criticul literar și traducătorul american Richard Joseph Howard, toate fiind publicate în S.U.A. Pentru primul său volum scris în limba franceză „Précis de décomposition“/„Tratat de descompunere“, publicat la Editura Gallimard din Franța, Cioran este nominalizat cu prestigiosul Premiu „Rivarol” în anul 1950. Peste 23 de cărți, autor Emil Cioran, au fost traduse în limba italiană, cu aportul scriitorilor, lingviștilor, criticilor literari și traducătorilor italieni precum Annunziata Capasso, Mattia Luigi Pozzi, Fulvio Del Fabbro, Cristina Fantechi, Diana Grange Fiori, Giovanni Rotiroti, Andrea Rigoni, Tea Turolla, Lauro Colasanti, Carlo Laurenti, Luigia Zilli, etc. Cunoscut ca mare filozof în cultura universală, Emil Cioran este prezent în renumitele enciclopedii din Marea Britanie, SUA, Franța, Italia, Germania, etc., respectiv prezent și în renumitele biblioteci din întreaga lume. Referitor la Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933, Ploiești – d. 13 decembrie 1983, București), mare poet, scriitor și eseist român, în anul 1977 este propus la Premiul Nobel de către scriitorul suedez Arthur Lundkvist, iar în anul 1975 i se decernează valorosul Premiu european „Johann Gottfried von Herder”. Lucrările distinsului poet sunt traduse în mare parte în Iugoslavia, inclusiv două volume de poezii editate în limba română și iugoslavă – ediție bilingvă, totodată sunt publicate și alte ediții traduse în limba engleză, iar editura Narodna Kultura din Bulgaria editează volumul „Bazorelief cu îndrăgostiți”, traducerea realizată de Ognean Stamboliev. Nichita Stănescu este unul dintre cei mai importanți scriitori din literatura română, reprezentând curentul neo-modernist românesc din anii 1960-1970. Pe când Eugen Ionescu (Eugene Ionesco, n. 26 noiembrie 1909, Slatina – d. 28 martie 1994, Paris; dramaturg, scriitor în limbă franceză, eseist, traducător, critic literar, membru al Academiei Franceze, membru post-mortem al Academiei Române) este unul dintre cei mai de vază dramaturgi români ai secolului XX. Opera lui Eugen Ionescu a prezentat temeiul motivațional în compunerea și rescrierea multiplelor lucrări literare, multiplelor studii de cercetare, în organizarea nenumăratelor manifestări culturale internaționale. În 1990 Editură Gallimard din Paris a editat întreaga opera de teatru a lui Eugen Ionescu în colecţia Biblioteca Pleiadei; iar în anul 2009, cu prilejul centenarului de la naștere, opera distinsului scriitor a fost onorată și sărbătorită în întreaga lume. Despre opera lui Eugen Ionescu au scris renumiți scriitori și critici literari din literatura universală precum Alexandra Laignel-Lavastine, Marie-France Ionesco, Giovanni Rotiroti etc. Cât despre Tudor Vianu (n. 8 ianuarie 1898, Giurgiu – d. 21 mai 1964, București), este un estetician, critic și istoric literar, eseist, poet, filosof, traducător, profesor și academician român. Domnia Sa susține teza de doctor în filozofie la Universitatea din Tubingen, Germania, iar debutul literar este prezent în lucrarea „Dualismul artei”/„Der Dualismus der Kunst” în limba germană. Cele mai importante lucrări cu referire la opera lui Dostoievski, Cervantes, Voltaire, Shakespeare, Camoens, Goethe, Stendhal etc., au fost incluse în volumul „Studii de literatură universală și comparată”, astfel personalitatea domnului Tudor Vianu fiind recunoscută în cultura universală în calitate de umanist și filolog desăvârșit. Cu referire la Bogdan Petriceicu Hasdeu – academician, enciclopedist, scriitor, jurist, filolog, folclorist, publicist, istoric și om politic (n. 26 februarie 1838, Cristinești, Hotin – d. 25 august 1907, Câmpina) a fost intelectualul care a contribuit enorm la amplificarea diverselor ramuri din filologie și a istoriei române. Necătând la faptul că a fost mai puțin cunoscut în literatura europeană și universală, însă Domnia Sa a fost unul dintre cele mai mari personalități ale culturii române din toate timpurile.
Prin contribuția marilor scriitori români, rezultat al unei munci intelectuale asidue, literatura româna nu numai că s-a promovat sau că a fost recunoscută în cultura universală, dar, în același timp, literatura româna a dezvoltat cultura universală. Corespunzător, cultura română, cu caracterul său propriu, s-a dovedit a fi o civilizație distinctă care în procesul evoluției s-a remarcat profund prin arta cunoasteriii în cultura universală. Arta cunoasterii a fost prezentă prin literatură, muzică, pictură, știință în diverse domenii etc., iar reprezentanți de vază în toate acestea, de la începuturi și până în prezent, au fost și sunt renumiții scriitori români clasici și contemporani precum Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga, Eugen Lovinescu, Mircea Vulcănescu, Zaharia Stancu, Ana Blandiana, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Nae Ionescu etc. Așa fiind, literatura română s-a identificat în cultura universală ca una originală, recunoscută prin intermediul distinșilor pictori, scriitori, muzicieni, cercetători români, printre ei aflându-se renumitul dramaturg Eugen Ionescu (Eugene Ionesco) – unul din fondatorii teatrului absurdului din Paris, Mircea Eliade – renumit savant și filozof în instituirea studiului de „istoria religiei”, biologul George Emil Palade – Premiul Nobel în 1974 pentru medicină și filozofie; Emil Cioran – mare scriitor și filozof român, cu nenumărate opere literare scrise în limba franceză, apreciat la nivel de Blaise Pascal (filozof, teolog și matematician francez); Horia Vintilă – romancierul care a proslăvit în operele sale folclorul și cultura română; sculptorul Constantin Brâncuşi, considerat pionierul sculpturii abstracte moderne; compozitorul George Enescu care a făcut cunoscut întregii lumi ce este muzica și folclorul românesc și nu numai, etc. Drept urmare, conținutul literaturii române reprezintă valoare culturală autentică în sensul deplin al cuvântului, însumând în sine expresia muncii intelectuale ce este materializată prin noțiunea de a satisface necesitățile spirituale ale individului din societatea română, cât și din societatea universală. Respectiv, cultura română, prin specificul său, se corelează în cel mai decent mod cu creația literară autentică, realizată de remarcabili scriitori și oameni de știință ai neamului românesc. Deci, tot respectul și admirația pentru limba, literatura și cultura română!
Cât despre alți scriitori români din toate timpurile, înzestrați cu aptitudini scriitoricești deosebite, care de-a lungul istoriei s-au afirmat cu multă inteligență în cultura și literatura română, dar și cea universală, s-ar putea scri la nesfârșit, însă ne vom opri aici, restul va mai urma.
Dr. Galina MARTEA