Oare am fost noi doi sufletul unei povești încă nescrisă? Cu siguranță că da dar, asta nu înseamnă că a fost o poveste de dragoste ieșită din comun. Nu, a fost ceva… ce a început din două singurătăți rătăcite în eter și s-au ciocnit orbește. Scântei au sărit când am deschis ochii privind în adâncul genunilor de singurătate ale fiecăruia dintre noi.
Ca doi luceferi străluceam într-o noapte senină cu lună plină și mii de stele, singurii martori
Am luminat și-ai luminat, până când zorii cenușii ne-au trezit la realitate. Ai fost în visul meu și am fost în visul tău…doar atât, doar în vis.
Sulițele razelor de soare au apărut săgetându-ne, trezindu-ne din visare. Iată că încă mai doare greaua resemnare.
Când simți că n-ai aer, iar timpu-i un caier obosit de prea mult tors…
S-a subțiat mult, semn că-i la sfârșit, caierul de lână și de viață bună, restul…e un chin. Bem paharul plin de venin amar și n-avem habar de ce am pierdut, dintr-un început care…n-a-nceput.
Amăgiri deșarte, șoaptele voalate, n-au avut puterea să-mi înfrângă vrerea. Dormi sărman de tine, dacă poți…e bine.
Timpul oricum trece, viața ne petrece pe cărări umblate de alții în noapte, ce-s plini de păcate.
Nu sunt o vioară care-și plânge trunchiul din care s-a cioplit, eu îi cânt o doină jalnică pe strune, oamenii vor spune altora în timp, despre munți și ape, de vremi de restriște… Lacrimi ca de ceară înghețând sub ploape, chiar de-i ger pe-afară și pietrele crapă, doina, n-o să piară de-aici niciodată.
Cântul meu pe strune va străbate-o lume și-i va spune poate, despre o poveste, ce-a putut să fie dar, iată că nu este.
(presar versuri în poveste
iar povestea o spun în vers…)
————————————————-
Flora Mărgărit STĂNESCU
Slobozia – Ialomița
Martie 2020
(din volumul în lucru de proză scurtă)