Guvernul Lascăr Catargiu (1871-1876), definit drept ,,cea mai tare expresie a ideii conservatoare în limitele Constituţiei de la 1866”, a fost cea mai durabilă formaţiune ministerială de la începutul domniei lui Carol. Constituirea guvernului şi dizolvarea Adunării, cu majoritate liberală, au încurajat o însemnată parte a conservatorilor să treacă la reorganizarea regimului instituit în 1866, în scopul restrângerii libertăţilor publice şi a înlăturării liberalismului din viaţa politică. În acest sens, este semnificativă ,,Petiţia de la Iaşi”, prin care se cerea modificarea Constituţiei şi introducerea unui regim conservator patriarhal. Aşa-numita petiţie, elaborată de Gr. Sturdza, cerea restrângerea libertăţii presei, introducerea pedepsei cu moartea, proclamarea stării de asediu la nevoie, creşterea censului electoral, reînfiinţarea Consiliului de Stat ş.a.. Această petiţie, semnată de 89 de persoane, între care Gr. Sturdza, M. K. Epuranu, T. Maiorescu, a fost depusă la Cameră, dar n-a fost dezbătută. După victoria în alegeri, guvernul conservator a considerat inoportună modificarea Constituţiei.
Alegerile parlamentare s-au desfăşurat în mai 1871 şi, graţie serviciilor administraţiei conservatoare, au asigurat guvernului majoritatea necesară, grupările liberale, divizate, nereuşind să se impună. În sânul guvernului existau disensiuni care reflectau neînţelegerile din interiorul taberei conservatoare, alcătuită din mai multe grupări, Vechea dreaptă, Juna dreaptă şi Centrul, dar primul-ministru Catargiu şi coaliţia pe care o conducea a reuşit să se menţină la putere. Imediat după preluarea puterii, noul guvern a fost confruntat cu necesitatea soluţionării complicatei afaceri Strousberg. La 24 mai/4 iunie, cele două camere au fost convocate în sesiune extraordinară pentru rezolvarea chestiunii şi, după lungi dezbateri, la 17 iulie 1871, Camera a votat o lege prin care se prevedea anularea concesiunii, acţiune ce urma să fie cerută unui tribunal de arbitri. Legea a fost primită cu ostilitate de presa şi conducerea germană, consulul german Radovitz afirmând că dispoziţiile ei vor provoca o ,,iritare nespusă în Germania”. În aceeaşi vreme, Bismarck intenţiona să se adreseze Turciei, pentru ca deţinătorii de acţiuni să nu fie păgubiţi.
La 4/16 octombrie 1871, un tribunal de arbitri a anulat concesiunea Strousberg, apoi deţinătorii de acţiuni s-au constituit în ,,Societatea pe acţiuni a căilor ferate române” şi au trimis un delegat la Bucureşti pentru a trata cu guvernul român. Tratativele au constat de fapt în prezentarea unei convenţii, pe care statul român trebuia s-o accepte fără nicio modificare. După ce a fost însuşit de guvern şi acceptat de Cameră, proiectul a dobândit forma unei legi, adoptată în decembrie şi promulgată în ianuarie, iar la 14 februarie 1872, se încheia convenţia pentru construirea şi finalizarea liniilor ferate, prevăzute în concesiunea Strousberg, sub supravegherea statului român. Acesta garanta o dobândă de 7% şi se obliga să achite cupoanele, începând de la 1 ianuarie 1872. În 1875, Societatea acţionarilor din Berlin, silită să facă un împrumut de 78 milioane franci, se punea problema unei răscumpărări a reţelei de către statul român, ajungându-se în final la soluţia răscumpărării întregii reţele de căi ferate.
Guvernul Catargiu a iniţiat un vast program de reforme, menit să ,,reorganizeze în sens conservator” (Russu) administraţia, justiţia, învăţământul şi alte domenii. Noul cabinet a urmărit să tempereze ritmul înnoirilor, fără a se opune acestora, iar guvernarea sa neîntreruptă timp de cinci ani a fost un factor pozitiv de stabilitate. Guvernul a acordat o atenţie deosebită problemelor financiare şi economice, în 1871-1872, au fost votate mai multe proiecte de lege privitoare la monopolul tutunului, reorganizarea Curţii de conturi, majorarea impozitului funciar, taxe de timbru şi înregistrare. Nu s-a reuşit înfiinţarea băncii naţionale, ,,de scont şi circulaţiune”, în 1874, dar în schimb a fost înfiinţat Creditul Funciar Rural, prin legea din 29 martie 1873, cu capital autohton, urmat în anul următor de Creditul Funciar Urban. Apoi s-au căutat soluţii pentru stingerea datoriei flotante, ceea ce s-a realizat pe calea ipotecării a 381 domenii ale statului, prin lansarea unui împrumut intern de 72 milioane lei. Pe alt plan, în 1872, a fost adoptată o nouă lege a tocmelilor agricole, favorabilă proprietarilor de moşii, pe baza căreia ţăranii aveau să fie siliţi, cu ajutorul dorobanţilor, la executarea muncilor ,,tocmite”, înăsprindu-se stipulaţiile legii anterioare din 1867. În 1873, a fost adoptată legea pentru încurajarea industriei zahărului şi, în acelaşi an, România a avut un pavilion propriu la Expoziţia universală de la Viena. În paralel, erau manifeste tendinţele de modernizare în agricultură, se plănuia chiar ,,o sistemă raţională de irigaţiuni”. În 1874, a fost adoptată şi o legislaţie silvică, criticată inclusiv de principe, în care erau avute în vedere mai curând interesele private decât cele generale.
Pentru consolidarea propriilor poziţii, conservatorii au urmărit reorganizarea administraţiei locale, în 1872, a fost modificată legea consiliilor judeţene, iar în 1874, aceea a consiliilor comunale. Constituţia nu era modificată, însă prin alte mijloace era vizată restrângerea libertăţilor publice şi instituirea unui control riguros al puterii centrale asupra celei locale-se remarca tendinţa ca primarii să fie numiţi şi nu aleşi. Pe de altă parte, revizuirea modalităţilor de administrare a justiţiei şi a codurilor de procedură civilă şi penală, legea admisibilităţii în magistratură, reforma regimului închisorilor, reorganizarea curţilor cu juraţi au reprezentat un progres evident în justiţie şi administraţie. În ceea ce priveşte relaţiile dintre Stat şi Biserică, s-a adoptat legea de alegere a ierarhilor bisericeşti şi de instituire a Sinodului, aplicată din 1873, şi s-au reorganizat seminariile. Progrese s-au înregistrat şi în domeniul instrucţiei, acordându-se atenţie învăţământului secundar, real şi comercial, şi îndeosebi şcolilor secundare. Perfecţionarea treptată a instituţiei statului modern era o certitudine: în Mesajul domnesc din mai 1875 se arăta că ,,suntem un popor mic…, putem însă fi apreciaţi ca un mare popor, prin puterea dreptului nostru, prin respectul şi încrederea ce vom şti a inspira”.
Armata, care-l preocupa şi pe principe, s-a aflat în atenţia guvernului conservator, o nouă lege de organizare a acesteia a fost adoptată, în februarie 1872, prin modificarea şi completarea celei din 1868. Armata teritorială, în care erau incluşi tinerii care nu serveau în armata activă, era împărţită în opt regimente de dorobanţi şi opt regimente de călăraşi, la care s-au adăugat, în 1876, încă opt regimente de dorobanţi. Pe de altă parte, în vara lui 1872, sub pretextul reorganizării, s-a trecut la dezarmarea gărzii civice, creaţie a radicalilor. În acelaşi an, a fost instituită medalia militară şi a fost votată o lege de reorganizare a învăţământului militar. Pe acelaşi plan, manevrele militare au fost aproape nelipsite, în 1872, au avut loc mari manevre pe un teritoriu întins, în prezenţa şi a unei delegaţii sârbe, principele menţionând ipoteza unui moment ,,când armata ar fi chemată a apăra drepturile ţării”. În 1873, a fost organizată tabăra de la Furceni, iar la manevrele din toamna 1874 au fost prezenţi reprezentanţi militari ai statelor europene. În acelaşi an, generalul I. Em. Florescu, însoţit de ofiţeri, a asistat la manevrele armatei germane, iar peste un an a fost prezent la manevrele militare din Rusia. În sfârşit, în 1875, manevrele au avut loc în Moldova, între Iaşi şi Furceni. Să menţionăm că, în 1874, o lege pentru înaintările în armată a contribuit la reechilibrarea ei, precum şi o lege a recrutării bazată pe principiul unui serviciu militar generalizat.
În aprilie 1875, I. C. Brătianu, primit în audienţă de principe, îl sfătuia pe acesta să schimbe guvernul conservator. În primăvară, după adoptarea Constituţiei din 1866, se încheia o legislatură normală de patru ani pentru Cameră. Era un moment decisiv pentru evoluţia politică ulterioară a statului modern român. Fruntaşii liberali s-au mobilizat pentru confruntarea electorală din aprilie 1875. Încă din ianuarie-februarie, grupările liberale au început unificarea şi au înfiinţat, sub conducerea lui M. Kogălniceanu, jurnalul ,,Alegătorul liber”, care a pornit o campanie virulentă împotriva conservatorilor. Întrunirile liderilor liberali aveau loc în casa englezului Lakeman, aflat anterior în serviciul Turciei, sub numele de Mazar-Paşa. Rezultatul acestor contacte sistematice a fost închegarea coaliţiei de la ,,Mazar-Paşa”, în care erau reprezentaţi liberalii radicali conduşi de Brătianu şi Rosetti, moderaţii din jurul lui M. Kogălniceanu şi I. Ghica, precum şi ,,fracţioniştii” lui N. Ionescu. S-a adăugat acestora şi Manolache Costache Epureanu.
Alegerile din aprilie 1875, organizate de conservatori, au provocat tensiuni în viaţa politică, opoziţia a avut emisari în toate judeţele, în oraşe ca Bucureşti, Craiova şi Piteşti, au avut loc ciocniri, guvernul fiind silit să apeleze la armată şi poliţie. Liberalii au reuşit să pătrundă în Cameră, dar conservatorii au obţinut o majoritate ,,mai solidă decât cea precedentă”, scria principele tatălui său.
La 13/25 mai, Corpurile legiuitoare au fost convocate în sesiune etraordinară pentru dezbaterea proiectelor de lege referitoare la Convenţia comercială cu Austro-Ungaria şi concesionarea construcţiei căilor ferate Ploieşti-Predeal şi Adjud-Tg. Ocna. Construirea acestora a fost acordată lui G. B. Crawley, în condiţii dezavantajoase pentru statul român, ceea ce a declanşat vii proteste din partea opoziţiei liberale. Însă discutarea şi votarea de către majoritatea conservatoare a Camerei, la 29 iunie/11 iulie 1875, a Convenţiei cu Austro-Ungaria, care era avantajoasă politic, dar aducea deservicii economice ţării, a atras demisia deputaţilor liberali şi intensificarea campaniei de răsturnare a guvernului. Mai mult, prin broşuri şi ale mijloace, opozanţii n-au ezitat să lovească chiar în principe-D. A. Sturdza (sub pseudonimul Erdmann von Hahn), C. A. Rosetti, Eug. Carada, George Mârzescu (în broşura Spionul prusac)-ceea ce reliefa o nouă stare de spirit, pe care Carol nu o putea ignora.
În ciuda reuşitei în alegeri, după patru ani, Lascăr Catargiu se arăta ,,obosit de atâta cârmuire”şi, după demisia lui V. Boerescu şi a lui George Gr. Cantacuzino, el intenţiona să se retragă, dar a procedat la o remaniere, în februarie 1876, prin numirea în guvern a lui I. Bălăceanu şi I. Strat. Însă în primăvara anului 1876, tensiunile politice s-au amplificat, opoziţia liberală şi-a intensificat criticile la adresa guvernului conservator. În urma unor voturi de blam, guvernul şi-a pierdut majoritatea în Senat, fiind confruntat cu dificultăţi şi în politica externă. Principele, concesiv, le-a acordat conservatorilor dizolvarea Senatului, dar noile alegeri au confirmat victoria liberalilor Aceste acţiuni ale opoziţiei au dus, la sfârşitul lui martie, la încetarea lungii guvernări conservatoare şi, la 4/16 aprilie, se constituia un cabinet de tranziţie sub conducerea generalului I. Em. Florescu, de aceeaşi nuanţă politică. Acest cabinet s-a menţinut numai trei săptămâni, iar la 27 aprilie/9 mai, se constituia guvernul coaliţiei ,,de la Mazar Paşa”, care includea printre miniştri pe M. Kogălniceanu (Externe), I. C. Brătianu (Finanţe), Gh. Vernescu (Interne), M. Pherekide (Justiţie), Gh. Chiţu (Culte), col. Gh. Slăniceanu (Război). În cele din urmă, la 24 iulie/5 august 1876, se constituia marele guvern liberal I. C. Brătianu, prin care se intra într-o nouă etapă a istoriei naţionale.
Politica externă în aceşti ani s-a aflat pe o linie de continuitate, a apărării drepturilor României. În timpul crizei provocate de războiul franco-german, V. Boerescu difuzase, prin foaia sa ,,Pressa”, un proiect referitor la transformarea României într-un regat independent şi neutru, printr-o decizie a marilor puteri, speranţe pe care le nutrea şi principele Carol. De fapt, Puterile nu se arătau deloc interesate de schimbarea statutului internaţional al tânărului stat, chiar dacă, la sfârşitul anului 1872, Carol aprecia că România nu mai avea nevoie de ,,tutela” Porţii. Miniştrii conservatori se arătau mai reticenţi faţă de problema independenţei, dar, în 1873, era repus în circulaţie un proiect de factură conservatoare. V. Boerescu, ministru de Externe, a încecat să acrediteze ideea că statul român se afla într-o stare de independenţă: ,,România este un stat, este o putere liberă şi independentă, având în drept cea mai perfectă suveranitate”. Acelaşi ministru a elaborat un proiect ce viza o răscumpărare a tributului printr-o prealabilă capitalizare a acestuia, oferindu-se Porţii avantaje financiare sporite. Dar aceste tatonări diplomatice au eşuat, adversari ai proiectului s-au arătat chiar liberalii radicali (ei afirmau că este doar un ,,miraj”).
Din vara 1873, principele Carol, având în vedere rangul şi poziţia sa, refuza să mai primească scrisori din partea marelui vizir, iar numirea prinţului Milan al Serbiei drept ,,cap” al Regimentului 6, în mai 1874, se înscria pe linia afirmării tânărului stat. Un episod semnificativ a fost dezvelirea, la 9/21 noiembrie 1874, a statuii lui Mihai Viteazul, de către principele României, fapt interpretat ca un adevărat îndemn la neatârnare. Afirmarea dorinţei de neatârnare a ţării s-a reflectat şi în încheierea de convenţii bilaterale, precum aceea din vara lui 1875, cu Austro-Ungaria, precedată de promulgarea legii generale a vămilor, din iunie 1874, o altă convenţie s-a semnat cu Rusia, iar cu alte puteri s-au încheiat aranjamente. În toamna anului 1876, Decazes, ministrul de externe al Franţei, declara lui I. Ghica: ,,De fapt, sunteţi independenţi, aveţi toate prerogativele unui stat suveran, înăuntru faceţi cum vreţi şi ce vreţi, în afară încheiaţi tratate cu puterile Europei”. Cu un an înainte, la deschiderea crizei orientale, principele Carol scria tatălui său, la 16/28 noiembrie 1875, că era necesar ,,să se tragă o linie de hotar politic foarte lămurită între un imperiu turcesc care e rebel la orice reformă şi un tânăr stat în înflorire.
——————————
Ioan POPOIU
15 august, 2018