Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (11)

Dar luptele politice continuau nestingherite, situaţia nu s-a îmbunătăţit nici după 15 noiembrie, grupările parlamentare erau preocupate mai curând de putere decât de dezbaterea proiectelor legislative. Conflictele dintre formaţiunile politice erau dublate de divergenţele dintre principalii miniştri, complicând şi mai mult lucrurile. În decembrie 1869, Kogălniceanu, care cumula Internele şi Externele, a adus în cabinet doi partizani moldoveni, N. Calimachi-Catargiu şi G. Mârzescu, iar în ianuarie 1870, V. Boerescu propunea un apanagiu de 300.000 franci pentru prinţesa Elisabeta, refuzată, ceea ce a dus la demisia iniţiatorului. A urmat peste câteva zile demisia lui Kogălniceanu, ceea ce a provocat demisia întregului guvern, în urma unui vot de blam, la 26 ianuarie/7 februarie 1870.

După demisia guvernului, s-a creat o situaţie încordată, au avut loc manifestări antidinastice şi, pe acest fond, Cuza, aflat în exil, a fost ales deputat în judeţul Mehedinţi, fapt considerat de principe ,,o demonstraţie copilărească”, dar putea fi privit şi ca un avertisment. Dificultăţile întâmpinate în alcătuirea unui nou guvern indicau existenţa unei situaţii tensionate, iar numirea lui Al. G. Golescu ca prim-ministru, la 2/14 februarie, care a condus un guvern slab până în aprilie, a nemulţumit toate grupările politice. Echipa guvernamentală era cu totul lipsită de suprafaţă politică, Kogălniceanu  declara noului şef de cabinet că el avea să fie ,,cel din urmă ministru al principelui Carol”. La 24 februarie/8 martie 1870, a fost deschisă  Monetăria Statului, fiind bătute primele monede de aur şi argint cu efigia principelui Carol. În acelaşi timp, Camera valida alegerea lui Cuza ca deputat, iar principele, după ce îi refuzae anterior revenirea, i-a scris şi l-a invitat în ţară, însă Cuza, ,,cu cel mai desăvârşit tact” (după formularea lui Carol), a refuzat mandatul şi întoarcerea în România. Pe plan extern, problema succesiunii unui Hohenzollern la tronul Spaniei s-a acutizat, în primăvara 1870, în timp ce în România concesiunea Strousberg provoca mari frământări datorită malversaţiunilor întreprinzătorului. La Ploieşti aveau loc manifestaţii antidinastice, iar în Mehedinţi fostul domn era reales deputat.

Depăşit de complicatele probleme interne şi externe, guvernul Al. G. Golescu a demisionat şi, la 20 aprilie/2 mai 1870, M. Costache Epureanu, conducătorul unei grupări conservatoare însemnate din Moldova, a format guvernul. Noul cabinet, numit ,,cloşca cu pui”, unde intrau pentru prima dată şi tinerii conservatori, Al. Lahovari şi P. P. Carp, sprijinit de domn, a obţinut dizolvarea Camerei şi organizarea unor noi alegeri. Afacerea Strousberg provoca mari probleme, iar trimiterea lui D. A. Sturdza la Berlin nu a dus la soluţionarea ei. La complicaţiile interne, se adăugau cele externe, provocate de Imperiul Otoman, în privinţa baterii monedelor şi a negocierilor purtate cu Patriarhia de Constantinopol.

Alegerile din mai 1870 au dus la tulburări foarte mari, cele mai puternice fiind cele de la Bucureşti, Ploieşti şi Piteşti. Grupările conservatoare sperau să obţină o victorie însemnată în alegeri, fiind avantajate de prevederile electorale, însă, deşi au utilizat administraţia şi armata, nu au obţinut o majoritate confortabilă. În aceste alegeri, în judeţul Mehedinţi, Cuza a fost din nou ales, la Senat. Conservatorii, în ciuda mijloacelor de care dispuneau, au întâmpinat o dârză împotrivire din partea grupărilor liberale de toate nuanţele, hotărâte să împiedice marginalizarea lor politică. Tensiunile care au urmat după alegeri, în plan intern, sunt în legătură şi cu problema externă a succesiunii la tronul Spaniei-această problemă a cunoscut o nouă evoluţie, la 23 mai/4 iunie 1870, când prinţul Leopold, fratele lui Carol, a consimţit la candidatură, ceea ce a atras protestul Franţei. Agentul României la Paris, I. Strat, s-a deplasat la Sigmaringen, în scopul unei detensionări a relaţiilor între cele două puteri şi a consolidării poziţiei lui Carol, urmarea fiind renunţarea lui Leopold la candidatură.

În această dispută, la Bucureşti, Camera s-a situat decis de partea Franţei, constrângând guvernul să ia atitudine în acelaşi sens. P. P. Carp, filogerman notoriu, era nevoit să afirme, la câteva zile după începerea războiului, că acolo ,,unde fâlfâie steagurile Franţei, acolo sunt interesele şi simpatiile noastre”, cuvinte inserate de principe în însemnările sale zilnice. Pe de altă parte, principele Carol scria regelui Prusiei, Wilhelm I, arătând că sentimentele sale se aflau ,,pururea acolo unde fâlfâie drapelul negru-alb”. Pe când guvernul dezbătea problema încheierii unui tratat cu Franţa, principele scria marelui vizir pentru a surmonta împotrivirea otomană privitoare la problema baterii monedei româneşti. În aceeaşi vreme, la Berlin, era trimis Theodor Văcărescu, pentru a face o anchetă în problema consorţiului Strousberg, care provoca multă îngrijorare.

În contextul luptelor din vara lui 1870, dintre francezi şi prusaci, au izbucnit puternice mişcări anticarliste. În această luptă au fost angrenate, într-un fel sau altul, toate grupările liberale, cele mai spectaculoase acţiuni anticarliste fiind organizate de radicali, care, într-o conjunctură favorabilă, ,,urmăreau să facă un nou 11 februarie, de data aceasta fără conservatori” (V. Russu). În lupta lor pentru continuarea modernizării, aceste grupări (liberale) au întâmpinat nu numai opoziţia conservatorilor, ci şi a principelui. În acest context, la 8/20 august, a izbucnit o puternică mişcare anticarlistă, iniţiată prematur de impetuosul ofiţer Al. Candiano-Popescu, la Ploieşti, dar care era programată să pornească concomitent în şapte oraşe, inclusiv în Bucureşti. Astfel, ceea ce s-a petrecut la Ploieşti, în august 1870, ,,nu constituie un simplu incident, un episod oarecare, fără trecut şi viitor” (V. Russu), datorat conjuncturii create de războiul franco-prusian. Acţiunea respectivă demonstrează ,,existenţa unor planuri cât se poate de serioase în legătură cu detronarea lui Carol I şi schimbarea regimului politic în România”.

Mişcarea anticarlistă de la Ploieşti, prematur declanşată, a fost rapid neutralizată de armată, au fost operate numeroase arestări, însă principele a dispus eliberarea imediată a lui N. Golescu şi I. C. Brătianu, iar ceilalţi inculpaţi (41), judecaţi peste câteva luni la Târgovişte, au fost achitaţi. După izbucnirea războiului franco-prusian, principele a stat retras la Cotroceni, având în vedere orientarea francofilă a opiniei publice.

Dar evenimentele din acest interval de timp duc la încheierea, conform istoricului V. Russu, că, la 1870, a avut loc ,,una din cele mai serioase confruntări în legătură cu reorganizarea regimului instituit în 1866”. În lupta pentru reorganizarea regimului, principele Carol a avut un rol aparte, prin încercările sale de revizuire a Constituţiei, pentru instituirea unei domnii puternice. Confruntat cu mari adversităţi, sprijinit numai de o parte a conservatorilor, el a încercat să-şi consolideze poziţia prin apelul la puterile garante. La 26 noiembrie/8 decembrie 1870, principele Carol s-a adresat oficial suveranilor Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Prusiei şi Rusiei, solicitându-le ajutorul pentru ,,o îndrumare mai energică a frânelor guvernării”, pentru ,,un regim statornic şi puternic”. Schimbările pe care le preconiza erau: înfiinţarea unui Consiliu de Sat, format din sfetnicii lui apropaţi, un Senat, alcătuit din membri numiţi de principe, restrângerea atribuţiilor Camerei şi limitarea dreptului de vot şi a libertăţii presei. El cerea ca forma de organizare a regimului politic din România să fie discutată la Conferinţa de la Londra.

În paralel cu acest demers, care a provocat vii proteste în ţară, principele a pregătit un amplu memoriu, care urma să fie publicat în momentul abdicării. Memoriul analiza situaţia din România, după 1866, pentru a se demonstra necesitatea unui regim puternic. Era negată existenţa unei burghezii autohtone, arătându-se că nu exista decât o forţă social-politică, moşierimea, şi se sublinia că majoritatea locuitorilor nu era pregătită pentru înţelegerea libertăţilor democratice. Documentul nu viza numai schimbarea regimului politic intern, ci urmărea şi modificarea statutului juridic extern al ţării, prin propunerea de capitalizare a tributului către Turcia şi neutralitatea României, după modelul Belgiei. Se încerca, în acest mod, obţinerea independenţei pe cale diplomatică, înfăptuirea acestui obiectiv având urmări însemnate nu doar pentru ţară, ci şi pentru consolidarea tronului. Dar memoriul nu a mai fost înaintat puterilor garante, care s-au arătat reticente, nefiind dispuse să încurajeze schimbarea regimului politic din România, pentru a evita complicaţii nedorite în Balcani. Mai mult, Bismarck îi scria ,,fără menajamente”, realist, că principele ,,nu putea să se aştepte din partea străinătăţii la niciun ajutor, ci mai curând la rea voinţă”, şi-l sfătuia ,,a nu lua rezoluţiuni decât bizuindu-se numai şi numai pe resursele de care dispunea în propria sa ţară”.

——————————

Ioan POPOIU

24 iulie, 2018

One thought on “Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866-1947 (11)

Lasă un răspuns