Subliniem că a fost o retragere silită, datorată nu opoziţiei interne, cât, mai ales, presiunilor exercitate de puterile europene, ostile prezenţei ,,revoluţionarilor” la conducerea guvernului. Cea care a jucat un rol însemnat în retragerea guvernului Golescu a fost Franţa! În urma accentuării neînţelegerilor franco-prusiene, prezenţa lui Carol pe tronul României nu era privită cu ochi buni la Paris. Cercurile oficiale franceze se arătau ostile prezenţei radicalilor în guvern, în exterior, exista suspiciunea că aceştia urmăresc încheierea unei alianţe secrete cu Prusia şi Rusia, pentru a obţine independenţa. Rolul avut de radicali în impunerea concesiunii Strousberg, reorganizarea armatei după model prusian, renunţarea la misiunea militară franceză şi aducerea colonelului Kranski au înrăutăţit şi mai mult situaţia. Prezenţa acestui ofiţer la Bucureşti era considerată de francezi drept dovada cea mai clară a gravitării României în sfera de influenţă a Prusiei.
Atitudinea guvernelor radicale faţă de Austro-Ungaria, planurile elaborate de ei pentru eliberarea Transilvaniei, sprijinul constant acordat cetelor de luptători bulgari au adâncit ostilitatea conducerii franceze, ceea ce l-a determinat pe Napoleon III să-şi intensifice presiunile asupra principelui Carol şi să abandoneze cooperarea cu radicalii. În această vreme, acţiunile diplomaţiei franceze erau dominate de închegarea unor alianţe împotriva Prusiei şi de preîntâmpinarea oricăror complicaţii în Balcani. Dar rolul esenţial în retragerea radicalilor de la guvern i-a revenit Prusiei, Bismarck fiind informat despre încercările Franţei de a construi alianţe în ipoteza unui război. Pentru a anihila aceste planuri, el a căutat să-şi asigure neutralitatea Austro-Ungariei, înfăptuirea obiectivelor sale fiind facilitată de considerentul că ungurii, după reuşita din 1867, nu doreau un război cu Prusia. După înţelegerea dintre Bismarck şi Andrassy, consulul prusian a intervenit energic la Bucureşti, cerându-i principelui Carol să renunţe la serviciile radicalilor. Intervenţia lui Bismarck, care ameninţa cu rechemarea consulului său, a grăbit retragerea guvernului Golescu.
Noul guvern era condus de conservatorul moderat Dim. Ghica, care deţinea şi portofoliul lucrărilor publice, dar avea o compoziţie liberală moderată, M. Kogălniceanu, Al. G. Golescu-Negru, V. Boerescu. Cabinetul D. Ghica era constituit cu acordul fruntaşilor radicali şi părea să pregătească terenul pentru revenirea la conducere a acestora, este relevant că preşedinte al Senatului a fost ales N. Golescu, iar în fruntea Camerei a ajuns I. C. Brătianu. Acesta este un indiciu al dominării în continuare a celor două Camere de către radicali. În aceste condiţii, situaţia guvernului era foarte dificilă pe plan intern şi extern: lipsit de majoritate parlamentară, combătut de grupările conservatoare şi de Fracţiune, hărţuit continuu în Camere, el nu putea desfăşura o activitate normală. Brătianu, preşedinte al Camerei, încerca, din umbră, să conducă guvernul, el insista să discute cu miniştrii toate problemele de politică internă şi externă şi să-i oblige să se conformeze indicaţiilor sale. Coabitarea dintre guvern şi parlament nu a durat, radicalii considerau noul cabinet ca un ,,rău necesar” şi ca un guvern de tranziţie, iar cum miniştrii lui nu aplicau linia lor politică, ei au trecut la obstrucţia parlamentară. La aceasta a contribuit şi neînfăptuirea măsurilor preconizate în legea de organizare a armatei privind miliţiile şi gloatele, precum şi rechemarea generalului Alex. Macedonschi, adversar al legii. O altă sursă de neînţelegere a fost prezenţa colonelului Kranski, prusian, în preajma principelui, în timp ce misiunea militară franceză era rechemată.
Pe de altă parte, puterile garante, satisfăcute de retragerea guvernului Golescu, erau nemulţumite de păstrarea unui parlament cu majoritate radicală. Guvernele europene erau iritate de eventuala revenire a radicalilor şi insistau să fie dizolvate camerele. Din Franţa soseau sugestii din partea lui Napoleon III, prin care principele era atenţionat ,,cât e de puternic şi aventuros partidul roşu”, mai mult, ministrul Lavalette credea într-o ,,înţelegere secretă a partidului Rosetti-Brătianu şi a prinţului cu Petersburgul”. La rândul său, Bismarck adresa o scrisoare principelui în care se erija în sfătuitorul acestuia: să stabilească ,,raporturi pline de încredere cu Poarta” precum şi ,,o înţelegere cu Ungaria”, deoarece guvernul prusian ,,s-ar vedea nevoit să protesteze, prin toate mijloacele, contra bănuielilor de solidaritate cu pretinse proiecte române asupraTransilvaniei”. Ulterior, soseau veşti şi de la prinţul Carol-Anton: acesta transmitea lui Carol că avusese loc o schimbare ,,extraordinară” a opiniei europene în privinţa României, care ,,ar fi căzut în cel mai mare discredit, dacă Brătianu nu s-ar fi retras”. În aceste împrejurări, afişând o evidentă prudenţă, domnitorul s-a arătat rezervat faţă de planurile de alianţă ofensivă antiotomană cu Grecia, pe care le propunea prinţul Grigore Ipsilanti, în primăvara lui 1869.
Numirea generalului Macedonski a dus la votul de blam al Camerei, apoi, după votarea bugetului, la 28 ianuarie 1869, principele a decis dizolvarea Adunării Deputaţilor. Relaţiile dintre Carol şi Brătianu s-au alterat treptat, înaintea dizolvării, principele avusese o lungă convorbire cu acesta şi i-a spus: ,,Un Hohenzollern nu se lasă aşa uşor răsturnat ca un prinţ parvenit”. Alegerile pentru Cameră, desfăşurate în martie-aprilie 1869, au provocat nelinişte în rândul cercurilor conducătoare, guvernul şi principele au trecut printr-o mare cumpănă şi ,,numai energia lui Kogălniceanu a împiedicat transformarea bătăliei electorale într-un adevărat război civil”. Acesta, ca ministru de interne, a acordat o atenţie specială alegerilor pentru Cameră, urmărind să obţină o majoritate liberal-moderată, să constituie un partid propriu şi să impună programul său de reforme. Prin jurnalul ,,Adunarea Naţională”, el a desfăşurat o intensă propagandă în sprijinul programului său de reforme, ce viza revizuirea Constituţiei, lărgirea democraţiei, aplicarea integrală a legii rurale, modificarea legii tocmelilor agricole, descentralizarea administrativă. Alegerile, coordonate cu autoritate de Kogălniceanu, influenţate însă de prefecţi, au dus la o majoritate liberală moderată în Cameră.
Rezultatul alegerilor a adâncit ruptura cu radicalii şi a provocat nemulţumirea conservatorilor. Se părea că vom asista la impunerea ,,maiştilor” în prim-planul vieţii politice, dar au apărut neaşteptate complicaţii. Înăuntrul guvernului s-au accentuat tensiunile între Kogălniceanu, primul-ministru Ghica şi V. Boerescu, iar în afara lui, înfrângerea radicalilor a declanşat lupta acestora, prin mijloace legale sau acţiuni subterane, împotriva atotputernicului ministru de interne. În acelaşi timp, conservatorii, îngrijoraţi de programul de reforme anunţat de Kogălniceanu, s-au opus cu energie dezbaterii principalelor proiecte de lege iniţiate de acesta. Sesiunea parlamentară din mai-iunie 1869 nu a dus la rezultate concrete. Pe alt plan, în vara lui 1869, s-a constituit lagărul de la Furceni, unde au fost concentraţi în jur de 12 000 de soldaţi, vizitat apoi de mai multe ori de principe. Acesta a fost preocupat şi de construirea reţelei de căi ferate, o reuşită a acestui an, el inspectând desfăşurarea lucrărilor.
În acelaşi an, principele Carol a efectuat numeroase călătorii în străinătate: în august, el s-a aflat în Crimeea, la Livadia, unde a vizitat pe ţar şi familia sa, vizând şi o eventuală alianţă matrimonială. Apoi, în toamnă, principele a făcut o lungă călătorie în apus, vizitând Viena, Munchen, Bruxelles şi Paris, unde a avut întrevederi cu împăraţii Franz Joseph şi Napoleon III, cu regii Prusiei şi Belgiei. În timpul acestei deplasări, au demarat lungile negocieri în care, pe rând, fratele principelui şi el însuşi au fost invitaţi să ocupe tronul Spaniei, problemă care a amplificat tensiunea între Franţa şi Prusia. În contextul călătoriei, a fost perfectată logodna lui Carol cu principesa Elisabeta de Wied, apoi căsătoria, iar la 12/24 noiembrie, perechea princiară s-a întors în ţară.
La 15/27 noiembrie 1869, s-au deschis lucrările Parlamentului cu obişnuitul Mesaj domnesc: se amintea că puterile ,,n-au uitat şi nu pot uita că naţiunea română, prin aşezarea ei, este chemată…a juca un mare rol în echilibrul Europei orientale”. Mesajul releva eforturile pentru înlăturarea jurisdicţiei consulare, faptul că România avea sub pavilionul ei 200 de vase, era solicitată votarea de credite pentru restaurarea a 24 de biserici şi mănăstiri, instituirea de revizori şcolari pentru instrucţiunea publică, înfiinţarea de şcoli de meserii şi constituirea miliţiilor. Erau menţionate apoi descentralizarea administrativă, îmbunătăţirea legii tocmelilor agricole, preluarea poştelor străine ,,în mâini române”, bilanţul construcţiei de căi ferate amintea linia Bucureşti-Giurgiu, apropiata linie Suceava-Roman, cu ramura spre Iaşi, lucrări pe 634 km, pe distanţele Roman-Galaţi, Galaţi-Bucureşti. Mesajul sublinia că ,,Europa ne poartă astăzi un viu interes.., să dovedim că suntem un popor demn de această bunăvoinţă”.
––––––––––
Ioan POPOIU
11 iulie, 2018