EPOPEEA ÎMPOTRIVA UITĂRII
… dar să întrerupem aceste efuziuni, pentru a intra în: EPOPEEA ÎMPOTRIVA UITĂRII !
pentru că, realmente am purtat o luptă de aproape doi ani până la a da la lumina tiparului și sufletelor românilor ULTIMUL INTERVIU. Însă nu pot și nu-mi pot ascunde că, toate eforturile s-au arătat a merita sacrificiile și încercările prin care am trecut, toate dând, într-un anume fel, valoare zbaterilor mele. Și cum DUMNEZEU mi s-a dezvăluit în deplinătatea existenței mele, tot EL Se rămâne Acela Care mi-a dat putere zbaterilor și încercărilor. Deci:
EPOPEEA ÎMPOTRIVA UITĂRII
… ziua înmormântării marelui dispărut mă obosi până la extenuare, drumul către casă părea o povară menită să-mi dea metabolismul peste cap. Eram copleșit de mulțimea aceea imensă, venită să-l conducă pe Corneliu COPOSU întru neuitare. Undeva, pe la Piața Universității, mulțimea se repezea către noi cu cu o ură respingătoare. Atunci am avut inspirația de a spune și altora: … noi suntem din provincie, am venit de la Slatina, și pentru că i-am luat Bătrânului ultimul interviu, am venit și acum să arătăm acolo măreția cu care Dumneavoastră, cei de aici, îl conduceți pe Bătrânul întru neuitare.
Efectul ?
Imediat am fost introduși în chiar mijlocul cordonului de apărare a cortegiului și am putut filma cum am vrut și ce am vrut. Mergeam în fața familiei regale și am remarcat sinceritatea cu care și Ana și Margareta îl urmau pe
etern regretatul dispărut. La un moment dat, cineva încercă să mă convingă că mulțimea venise să vadă familia regală și am ripostat:
… clipa nu ne dă voie să lăsăm gândurile și atenția să zboare altundeva decât înspre marele bărbat care urcă întru liniștea noastră, însă pentru asta e nevoie de puțină demnitate !
Efetul a fost de-a dreptul șocant, cruci mari curgeau pe piepturi, iar rușinea își făcea loc în roșul obrazului. Toate bune, până când, cineva a încercat să nu ne lase să ajungem la Belu: … sunt doar de la Slatina !(deci nu aveam față pentru organizatori !)… dar Tudor Albu, pe fază, renunță și ne dădu dreptul să ajungem noi acolo, și nu el. Nota zece Tudor Albu !… Ajungem în cele din urmă, furați de convoi dar și prin îndemânarea și prezența de spirit ale lui Mircea Rădulescu. Acolo, lucrurile încep să se precipite, iar mulțimea, imediat după pătrunderea sicriului în cimitir, trece în alt plan. Probabil că enoriașii Siminei lucraseră asiduu și inteligent. Totul se transfera în favoarea Regelui și Corneliu COPOSU se presară deja în uitare (ah,ce cruntă observație făceam în acel moment, lucrurile alunecând pe această pantă incredibil de accelerat, iar eu aveam să suport o serie de consecințe pe care am să le dezvolt pe larg în partea treia a epopeii) Sigur că acum, la rece, mi-i mai ușor să disec acest aspect, decât atunci, când unii n-au avut puterea să înțeleagă că ar fi putut ei să se lipsească de a fi martori ocular la pieritul sicriului în criptă, spre a ne lăsa pe noi să filmăm și această ultimă relație lumească de înaintea veritabilei transcenderi.
Mă rog, așa s-a vrut să se fie.
Numele lor ?
Nu merită interes într-o atari situație și poate că au înțeles acum că aceasta constituia aura cu care se cucerea un loc pe podium.
Ajunși acasă, imediat la probă !
Teama repetării greșelii din 18 octombrie îmi cerea predispoziția de infarct, dar nu, culorile erau perfecte, numai că filmul avea doar ceva peste o jumătate de oră. Torn pe viu montajul și a doua zi, completând cu două fragmente din interviul Bătrânului, dau în undă, pardon, în cablu, un reportaj denumit:
SIMBOL AL PERENITĂȚII ROMÂNILOR
Oamenii gustau cu aviditate tot ce se putea da, iar mulți, foarte mulți, vroiau întâlniri, vroiau să mă întrebe ce și cum, dar nu prea era timp pentru așa ceva. Oricum, pe unde mă deplasam, atât cât puteam să o fac, spuneam oamenilor cam cum a fost să stai față în față cu un om în care regăseai toată istoria secolului douăzeci pentru români. A venit și bomba, pentru că, firesc, nu se putea să nu se fie și așa ceva: o voce baritonală care acum se ascunde în lașitate, anunță că nu mai eram dorit în prefectură și consiliul județean. Nu știu de ce nici nu mă miram, eram obișnuit, cam la ce avea atunci în vârfuri județul, Marin Diaconescu și Marin Ionică, să nu înțeleagă temperatura clipei. Are loc pe atunci un salon de carte organizat în prima bibliotecă a județului, unde îmi este prezentat și îi iau interviu, un editor craiovean venit cu un DEX, chipurile de nouă sorginte, căruia-i spun, deși știa, despre cum că … interviul …
Și ?!… ce mai stai, fă o carte iar eu ți-am tipărit-o ! Bate palma, dar fii atent, cu mine ai vorbit, cu mine rămâne ! și iese din încăpere refugiindu-se în alt birou.
Plec acasă, unde nu mai aveam poftă de nimic, așa de tare mă răsucea-n timpane glasul craioveanului. Mă pun peste hârtie și-ncep treaba povestind cam tot ceea ce se putuse reține. Și dacă mulți, pe la colțuri, încercau să-mi păteze încercarea, am gândit drept să împănez totul și cu material de presă pe care le alcătuisem cu aceleași simțiri curate. O rog pe Cristina Neagoe să-mi scoată textul de pe casete, fiind mai obișnuită decât mine, eu urmând să aduc mai multe știri decât obișnuința de până atunci. În 21 de noiembrie, seara, sun la Craiova: … eu sunt gata !… Cum ? Sunt gata, mai trebuie doar să transcriu…
Las-o așa, sui la mașină și vină repede încoa, pierdem clipa !
Dimineața mă înfățișez la sediul țărăniștilor și-i spun Doamnei Andrei cu stau lucrurile. Vine Mircea și în trei hotărâm că merită să facem un drum la Craiova. Dar cum să doarmă DUMNEZEU ?… și Doamna vrea neapărat să facem o copie de manuscris, pentru orice eventualitate, domnu Beșcucă. Mulțumesc lui DUMNEZEU pentru această inspirație, altfel nu știu cum ar fi arătat Ultimul interviu. (Aici și acum vreau să aduc un pios omagiu pentru ANDREI ELENA și MIRCEA RĂDULESCU, am aflat între timp că au urcat la Ceruri, să fie mai aproape și de Corneliu COPOSU) Ajungem și, într-o tavernă, manuscrisul este preluat cu o mină de neîncredere la văzutul bucăților de ziar lipite pe coli albe. Insist că nu vreau să scot nimic din materialul adus, și plecăm. De unde să știu că totul avea să se năruie ?… am făcut destule drumuri apoi înspre acolo, ca să nu mai spun de câte telefoane nu am dat. Am mers pe bunul simț și totdeauna am considerat dreaptă și justă această cale. Iar DUMNEZEU m-a asigurat că n-am greșit alegând-o. Zvonul cu cartea se răspândise în destule medii, iar oamenii îmi manifestau simpatie și încredere. Cred că nu era săptămână să nu sun de două, de trei ori, la Craiova, unde ori nu-l găseam, ori eram liniștit că să mai așteptăm, ori mai știu eu ce motive.
-va urma-
—————————————
Marin BEȘCUCĂ
17 iunie, 2018