De vreo două zile, eu și nea Ion Diaconu tot moșmondeam ca să ne pregătim pentru o vânătoare frumoasă la mistreți motiv pentru care, toți cei din zonă se pregăteau și ei mai ales că, asociația de la Buzău ne trimisese știrea că vom fi onorați și de prezenta unor fii de ștabi, mari vânători de mistreți și posesori ai unor câini teribili profilați tot pe mistreți iar pe deasupra, posesori de numeroase medalii pe la niște concursuri din străinătate așa că, cei câțiva căței porecliți de noi ca mistrețari locali de rase nesigure însă produși ai unor cățele indigene împerecheate cu cei care le-or fi plăcut mai mult, deci câini de-ai noștri de toate zilele, au rămas legați ca să nu ne compromită.
Pentru această adevărată zi de referință, amândoi am convenit ca să ne fabricăm niște breneke-uri proprii așa cum ne pricepeam noi însă de care, eram siguri și aceasta după eșecul lamentabil pe care l-am pățit după ce adusesem de la București vreo zece cartușe în tub de Metalo Globus încărcate cu câte un proiectil nemțesc marca Ideal care era găurit în spiral și care, după cum mi-am asigurat camarazii de vânătoare, era infailibil iar până ajungea la țină șuiera prin aer.
Dragii de ei, au analizat noua muniție cu vădit respect, au întors-o pe toate părțile apoi au convenit:
– Bă, … se vede că e marfă nemțească ! Acesta, precis că pune porcul jos chiar și pe la vreo sută de metri.
Fiind deosebit de încântat pentru primirea pe care au făcut-o cartușelor aduse de mine, le-am împărțit pe toate lor iar mie mi-am păstrat numai două cartușe considerând că ele îmi vor fi de ajuns deoarece nu aveam de gând ca să împușc mai mult de doi mistreți, așa că, am luat calea pădurii având în plan ca să facem o singură bătaie ceva mai lungă într-o zonă destul de greu accesibilă unde urma ca, în mod sigur să dăm de mistreți deoarece acolo nu erau deloc deranjați și dispuneau de hrană din belșug, ghinde, alune și alte preferate de ei.
Când am ajuns la locul unde urma să instalăm standurile ne-au cam pus de gânduri norii negrii și amenințători însă după planul nostru terminam vânătoarea mai înainte de a se strica vremea. Ca urmare, după ce ne-am instalat și am auzit semnalul transmis gonacilor pe țeava armei de nea Ion am și început ca să pândim printre pomi apariția vânatului știind că, vulpile și mistreții se pun în mișcare imediat ce simt pericolul.
Cam pe la jumătatea goanei a trecut prin fața mea destul de aproape o frumusețe de jder care m-a simțit când am săltat arma dar fără să trag deoarece aș fi stricat goana așa că l-am condus numai cu cătarea armei. La un moment dat însă, din spatele unor tufe dese și-a făcut în sfârșit apariția o splendoare de vier care pășea tacticos prin fața mea fără ca să-i pese de tărăboiul făcut de gonaci așa că, la fel de tacticos am fixat în umăr patul armei iar când mi-a oferit spata, am apăsat pe trăgaci. Concomitent cu tunetul armei l-am văzut cum s-a săltat imediat pe picioarele din spate apoi a căzut pe picioarele din față îndoite sub greutatea lui după care, s-a ridicat și a dispărut din nou în spatele tufei de unde apăruse.
– L-ai luat ? – m-a întrebat nea Ion care s-a apropiat iute de mine – Precis l-ai pus jos căci l-am zărit și eu însă pentru mine era departe și până la el aveam destui pomi din cauza cărora nu puteam trage, dar ție ți-a venit ca la carte.
– Așa este – i-am răspuns eu fără să-mi desprind privirea de la tufa în spatele căreia a dispărut mistrețul – A luat focul precis pentru că, imediat a căzut în genunchi iar apoi s-a pitit după tufa aia.
– Păi, hai acolo – m-a zorit nea Ion, mai ales că începuseră să apară și gonacii – Ai tras cu idealul ăla al tău, nu-i așa ?
– Normal ! – i-am răspuns sigur pe mine și zâmbindu-i mulțumit.
– Hai să-l ducem jos ca să nu ne apuce ploaia – m-a zorit nea Ion care a și pornit spre tufa cu pricina.
Am ajuns cam amândoi odată, am cercetat iute locul în care trebuia să se afla porcul împușcat de mine dar nu am descoperit nici o urmă de sânge apoi, am dat amândoi ocol tufei însă n-am descoperit nici acolo vreo urmă de porc ori de sânge.
– Offf – a oftat nea Ion cam nemulțumit -, l-ai lovit, nu-i așa ?
– Precis ! L-am zărit clar când a marcat focul.
– Hm, … deci dacă este rănit, de ce nu sângerează ?
– Nu-mi pot da seama – am bombănit și eu iar la un moment dat, răscolind cu privirea prin iarba și frunzele uscate unde se aflase mistrețul când am tras în el, mi-a atras atenția un corp străin iar când l-am ridicat de jos am rămas perplex deoarece, nu era altceva decât Idealul adus de mine, proiectilul minunat făcut după model nemțesc, cel care rădea tot și mai ales, care nu ricoșa din nici o creangă întâlnită în cale.
– Hm – l-a cercetat și nea Ion după ce mi l-a luat dintre degete – Fii atent ce terciuit este ! Este clar că s-a lovit de mistreț însă, după cum știm foarte bine ce groasă este pielea lui mai ales pe laterală, uite și tu cum s-a turtit !
– Mda – i-am dat eu dreptate mormăind supărat -, este clar că, s-a lovit de mistreț ca de un zid și apoi a căzut în iarbă.
– Întocmai ! – mi-a dat dreptate nea Ion în timp ce, unul din camarazii mei, rânjind ironic și-a scos Idealul dăruit de mine și pe care îl avea pregătit în armă și cercetându-l cu atenție, mormăia singur dar astfel încât să aud și eu – Ce mai, o fi el cum o fi dar de frumos e frumos așa că, e mult mai bun ca podoabă pe care să mi-o atârn de cartușieră. Păi, dopurile noastre de plumb, urâte ca naiba, sunt de o mie de ori mai eficiente decât beleaua asta frumușică !
Cu sufletul otrăvit de supărare și de rușine, odată ajuns acasă am extras Idealul buclucaș din tub și l-am înlocuit cu bila crestată cumpărată de la magazinul lui Conțescu aflat pe Calea Griviței și care, nu m-a făcut niciodată de râs.
————————————–
Constantin-Ștefan ȘELARU (Țiți)
București, septembrie 2020