Oglinda
Să nu uităm nicicând să iubim. De câteva ori pe zi mă duc în pădure. E adevărat, că e ceva de mers. Dar din cauza asta pot fi singur acolo cât timp vreau. Sunt vreo doi kilometri până la luminiș. Acolo în luminișul parcă dăltuit în smaraldul pământului, este lacul meu. În jur doar dealuri, unul mai mândru ca celălalt. Lângă lac, veniți doar ca să mă păzească, copaci de un verde închis, cu coroana plină, soldați tineri, chipeși, stând drepți, cumva respectuoși. Acoperind puțin dealurile, copacii vor să le ia acestora dreptul natural de a se oglindi în luciul de cristal al apei.
Lacul e un rotund perfect. Parcă arhitectul creator, așteaptă acum să-l ridice pe o parte, și încet, încet să-l rostogolească pe pământuri. Un cerc uriaș de apă. Apa acoperă lacul cu o pojghiță subțire, delicată, perfectă. Pare că același creator a umplut paharul lacului, prin înghițituri mici, oprindu-se exact atunci când acesta urma să se verse înafară. Apa stă acum în echilibru gravitațional așteptând un semn, orice adiere de vânt ca să se reverse. Exact peste luminiș, un candelabru de marmoră, un nor alb și gros, închide ermetic cutia mirifică a lacului. Doar razele puternice de soare, reușesc să-l străbată și să mă-ncălzesacă.
Ciripitul de păsărele și bătai scurte din aripi, sparg din când în când văzduhul. Deși și păsărelele fermecate preferă să moțăie ademenite de feeric. Totul doarme-n liniște. Eu îi spun locului Oglinda Mea. E întradevăr o oglindă. Eu stau agățat în rama ei verde, puțin umedă, lungit pe iarba groasă și-mi pierd privirea în luciul apei. În oglindă pot să văd ce vreau.
În oglindă îmi văd prieteni, prieteni de demult. Ei se apropie de mine fără a ieși din apă și ne povestim povești de atunci, cu copii și fete, și povești de acum cu glezne și spate. Câteodată apar și sirene frumoase. Pe acestea le-am dorit mult. Le doresc mult. Și acum când le văd simt aceași dorință vie să le ating să le îmbrățișez. Aș vrea să ne povestim povești de dragoste, povești știute atunci, văzute astăzi prin lentilele puțin deformate ale timpului. Suntem doar sirene, nu trebuia să te necăjești atunci, îmi șoptesc ele. Ne-am iubit, ne iubim încă, dar nu ne putem atinge.
Câteodată fermecat, mă las purtat de visuri adânc, adânc în razele soarelui. Atunci vreau să-mi retrăiesc un vis, un eveniment fericit. Atunci caut o piatră pe malul lacului. O caut să fie rotundă și plată. Mă aplec puțin până ce corpul mi-e cumva paralel cu Oglinda Mea și cu o zvâcnire puternică arunc piatra, spre mijlocul lacului. Zeci de cercuri mici se înconjoară, unele pe altele, în rotunduri pașnice. Sute de sectoare de cerc, triunghiuri cu vârful acolo unde a căzut piatra se întretaie. În fiecare tringhiuleț, văd câte un prieten sau o cunoștiință. Îi văd în triunghiuri desenate de apă, cu capul puțin alungit și picioarele mici lipite, de convexitatea oglinzii, a apei. Îmi vine să râd de ei, de mine. Ei vorbesc între ei. Gălagioși, râd și-și povestesc întâmplări.
În câteva minute știu și eu despre ce eveniment e vorba și mă grăbesc să mă alătur, să particip. E o adevărată serbare între prieteni. Câteodată, foarte rar, mai cade și câte un bolovan o stâncă mică. Apa împroașcă malurile ca o balenă furibundă. Totul își revine în secunde. Acum, mulți, mulți ani, a căzut o stâncă, o stâncă în Oglinda Mea. În mijloc s-a făcut o gaură mare, neagră. Fâșii uriașe de apă au sărit în toate colțurile. S-a dovedit după aia că un om o împinsese în lac. Oglinda mea era distrusă. Toate astea le începuse un om. Un om cu o mustață mică, pătrată, neagră și o privire de nebun. Cu părul lins, pieptănat cu cărarea pe dreapta, îmbrăcat în haine militare. Era nebun. Era om?
Din gaura ce s-a format în mijlocul lacului, s-au auzit strigăte, ordine, lătrături de câini. S-au auzit țipete de copii. Plânsete de femei. Se auzeau și fluierături de tren. Ca niște gemete sfâșietoare. Tot timpul mă așteptam ca apa să reumple gaura din mijloc, așa cum credeam eu că e omenesc, că e natural. Dar nu s-a întâmplat. Oglinda Mea părea distrusă pentru totdeauna. Câțiva ani buni și eu, și familia mea, și prietenii mei, și mulți, mulți oameni, milioane, au suferit de pe urma nebunului cu mustața pătrată. Mii de nebuni ca el îl salutau respectuos, militărește cu mâna dreaptă ridicată-n sus. Mai apoi o mulțime de alți nebuni au spus că ei erau îngroziți de ce auzeau și vedeau, dar știți frica, spaima i-a împiedicat să i-a atitudine, să facă ceva. Ei spuneau, noi nu suntem nebuni doar fricoși. Oameni mari, oameni de stat, au spus că e trist ce se întâmplă, dar nu e nimic de făcut. Milioane de oameni mureau.
Apa din mijlocul lacului țâșnea acum la kilometri ca lava unui vulcan dezlănțuit. Era toată roșie, sângerie. Iarba din jurul lacului, ori arsese complet ori era acoperită de un mâl gros de un roșu închis. Soarele nu mai putea încălzi lacul. Deși era lumină afară, o negură umedă, friguroasă se lăsa peste omenire. Numai voci reci, răstite strigau stânga – viață, dreapta – moarte. Ei se credeau Dumnezeu. Ei puteau striga fără teamă de Dumnezeu. A ținut mulți ani, urgia asta. Nu i-a lovit pe toți. Era un rău, un rău îngrozitor făcut de om, împotriva omului, împotriva omenirii. Omul nu a vrut să se împotrivească. Omul nu a putut să se împotrivească. Oamenii puteau, dar nu au știut să întindă o mână de ajutor.
Au trecut anii. Lacul s-a refăcut. E iar Oglinda Mea. Iar mă întâlneam acolo cu prietenii și sirenele mele. Visez iar vise dulci, întins pe malul lacului. Din nou liniștea lui e deplină. Din nou farmecul lui ademenitor mă trage înăuntru lui, mă adoarme pe pojghița lui lină de apă. Și eu, și toți prietenii mei am uitat complet prin ce-am trecut, prin ce-au trecut semeni de-ai noștri.
Acum câtva timp o altă stâncă a căzut iar în lac. Oglinda Mea e din nou lovită. În mijlocul lacului s-a facut o gaură mare neagră. Stânca uriașă a căzut deodată, într-o zi senină. Numai cerurile pot ști de ce și pentru ce. De data asta din gaură, nu se aude nimic. Doar o tăcere amenințătoare, doar un nor de un negru închis înconjură gaura și rănește parcă atmosfera. Cerul e senin ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar există și o mână care într-o tăcere macabră arată, stânga – viață, dreapta – moarte.
Oamenii sunt acum uniți. Cu toții sunt loviți. Toată omenirea învață cum se poate ieși viu din urgia asta. Sunt sigur că și molima asta va fi învinsă de noi. Omenirea va trece și peste asta. Cu victime. Victime ce nu trebuiesc uitate. Oamenilor le e teamă. Dar sunt gata să înfrunte grozăvia. Nu trebuie să uităm, că unită, omenirea e greu de îngenunchiat. Se vor descoperi antivirusuri. Se vor descoperi tratamente noi. Toți oamenii de seama, vor să ajute oamenii de-o seamă, să treacă peste toate. Oglinda Mea va fi iarăși ca la început. Dar nu trebuie să uităm niciodată pe cei ce au fost împinși de om sau de destin spre dreapta. Cei care pedepsiți de noroc nu mai sunt printre noi. Trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă de viață. Fiecare clipă minunată cu miile ei de trăiri. Multe lucruri se vor schimba. Dar e bine să nu se schimbe pe termen scurt. Să ne uităm mereu în oglindă, fiecare în oglinda lui și să nu uităm!
*
Corona times
Facebook mă întreabă la ce mă gândesc:
Adevărul ca de vreo două luni la NIMIC!
De gramatică:
Am ajuns la un punct în viață unde mă deranjează virgulele,
Am groază de multiplele semne de-ntrebare!
Și nu am aproape nici un semn de exclamare!
De consternare:
Viața este câteodată o întâlnire cu personaje, fapte și situații adevărate !!
Fă tot posibilul să fi mereu în jurul lor!!
Atunci iți vei trăi cu adevărat viața!
Dacă nu nu regreta. Pentru tine viața nu a început încă!
De Corona:
Nu memora nici număra zilele, fă-ți zilele
memorabile
*
Corona times – 1
Când toată lumea vede orice pe fundal negru, când te simți între tristețe și bucurie precum acul unui cântar nedecis în privința greutății tale, abia atunci încep să curgă știrile: Cele liniștitoare, vin deobicei din disperare sau din nerăbdare. Încă puțin vaccinul. Păi englezii, americanii, chinezii. Într-o lună, două e gata. S-a terminat, avem vaccin. Italienii au ajuns la concluzia, că boala atacă vasele de sânge, și nu plămânii. E o concluzie interesantă. Sper să fi fost încercată cu succes deja în Italia. La genul ăsta de știri eu zic doar Dumnezeu să ne ajute. Eu, sper că pe zi ce trece, medicina să renunțe la statistici și să treacă la soluții: medicamente, proceduri, sugestii întemeiate, vaccinuri. Destul cu conferințe ținute de medici și de statisticile lor.
Teoria conspirației…
Apare tot din neputința de a accepta realitatea. Fie vorba între noi e aproape imposibil de a accepta o astfel de realitate, mai ales când nu sunt semne evidente de-un sfârșit apropiat. Orice conspirație are și ea o parte adevarată, doar concluziile pot fi greșite…
E clar că Bill Gates a știut, el face vaccinuri. Totul a început în laboratoarele din Wuhan.
Greșeală umană, ce s-a răspândit. Armă biologică, război mondial început de chinezi. Dovada, în Beiging și Șhanghai aproape că nu sunt morți. Dar Wuhan-ul este mai apropiat de aceste orașe chineze decât de Paris, Londra sau New York-ul.
Sigur că cea mai mare tâmpenie auzită ar fi scoasă tot în Israel. E adevărat, spun cei de stânga, guvernul de dreapta e oarecum pregătit pentru pandemie. Dar asta numai datorită țărilor arabe, care fiind în permanent război cu noi, ne-au forțat să ne pregătim. Dacă treci peste informația însăși și începi să cauți motive, rațional, legătură cu realitatea, ei bine, atunci ai să ajungi la concluzia că acestea nu există. De aceea teoriile de conspirație sunt posibile, dar probabilitatea de a fi adevărate este aproape egală cu zero.
Personal eu nu cred în aproape nici una din teoriile de conspirație. Teorii posibile și probabile. Sunt acele teorii ce se așează ușor pe fundalul meu emoțional (al cititorului). Pe care eu le vreau. Mie astea mi se potrivesc. Le aștept. Nu-mi prea pasă nici măcar dacă sunt adevărate! Zilele astea, câteva ziare americane au citat cică un raport al inteligenței americane, adică securitatea americană. Ei pretind că au verificat telefoanele mobile ale Chinei. (Despre China se știe că deși a sărit complet orânduirea capitalistă, deși este o țară greu mâncată de dictaturi diferite, continue și nemiloase pe tot parcursul istoriei ei, a pășit totuși cu dreptul în era internetului. Mai totul este în China pe internet. De la biletele de autobuze, trenuri sau spectacole până la medicamente, plăți către vânzători, cumpărători, furnizori, totul este pe internet. Huawei este una din cele mai mari companii de telefonie din lume.)
Deci, cum vă spuneam, americanii au verificat telefoanele mobile ale Chinei din Ianuarie încoace. Chinezii au anulat 21.000/000 de numere de telefon. Numărul acesta este egal cu totalul populației României. După raportul de mai sus, în China, numai morților li se anulează telefoanele. Raportul pretinde că numărul de închideri(anulări) lunare înainte de Corona era în medie de 10.000. Deci până acum 40.000 în 4 luni. De ce s-au închis 21.000.000. Asta e o informație pe cât de tristă pe atât de credibilă. Se potrivește temerilor mele, cum că chinezii fabrică știri despre orice, fabrică informații ca să poată ține în frâu 1.300.000.000 cetățeni. Orice informații, deci desigur și cele despre pandemie sunt probabil calculate, intenționat deformate.
Dar dacă e adevărat, e un adevăr trist. Înseamnă că nu am ajuns nici la mijlocul perioadei de pandemie. Vă dați seama că așa un raport nu se mai poate întocmi încă o dată. Nu în China sau Rusia, în Iran sau Coreea de Nord. Chinezii vor fi de acum încolo îngropați cu mobilele lor. Statul v-a cumpăra numerele de telefon. În imnul chinez, se v-a adăuga o strofă despre eroii telefoanelor chineze. De inconfortul ce-mi generează această informație nu vreau să vorbesc. Tare aș vrea să fie o minciună. Tare cred că are un sâmbure de adevăr. Sâmbure de avocado. E vorba de 1.6% din populația unei țări.
Eu rămân cu ale mele.
Cu chinezul ăla, mic, bătrânel cu pălărioară conică, cu săculețul de merinde pe spate și cu grilul lui, cu un șarpe gustos, condimentat, nu oricum, ci cu un liliac sau doi, pe lângă. Poate după pandemia asta, plec în China să încerc și eu meniul ăsta. Vă puteți înscrie, la mine, pentru o excursie în grup. Fără avans desigur.(poate mic) Broaște a mâncat la viața mea. Că nu au nici un gust nu e o problemă, dar n-au nici carne pe ele .
(Știați că împărații chinezi, se îngropau împreună cu oamenii din suita lor? Sigur că numai dacă aceștia din urmă, le puteau fi împăraților, la ceva de folos atunci când se vor întoarce, vor reînvia. Idea e normală, îi ești prieten împăratului, ești pe lista lui de însoțitori, atunci du-te fericit cu el. Pleacă o dată cu el. Întoarce-te o dată cu el. Continuă asta le nesfârșit, imortalitate. Chestia cu întoarce-te o dată cu el, nu garantez că este complet adevărată. Nu știu dacă s-a verificat până acum. Nu știu câți împărați au reînviat, nici câți subalterni credincioși s-au întors cu ei pe pământul chinez.) Oare bătrânelul din piața din Wuhan, să fie din suita vreunui împărat? Poate ar fi cazul ca în toată lumea să se predea în școli, viața dinastiilor chineze. Poate el, chinezul mic, e nepotul lui Malthus. Poate Malthus avea sânge chinezesc. Oricum e bine să învățăm ceva din pandemia asta!
Adunate:
Mă bucur zilnic, de lună sau stele, de soare sau cer.. Uitasem complet de toate acestea, furat de ale zilei, furat de lucru. Prima cafeluță, aia de dimineață e cea mai bună. O beau la răsăritul soarelui, deși e puțin mai răcoare afară. Mă uit din nou la om din cap până-n picoare, precum în copilărie, îi urmăresc toate formele. Fețele oricum, îi sunt acoperite. Mă perfecționez în cititul în ochi. Citesc mult mai mult decât deobicei. În scurt timp am să ramân fără cărți. Mă duc la mers fără ceas. De ceas n-am nevoie și mă deranjează la spălatul pe mâini când mă întorc. Cred că în scurt timp nici mobilul nu-l mai iau cu mine, la mers. Tot nu pot vorbi cu mască.
Răscolite:
Ieri m-am dus la întâlnirea cu nepoții. Ăla mic a venit în fugă să mă pupe. Sunt unele lucruri mai mari decât mine. Maică-sa l-a oprit. Am pasat mingea de la unul la altul vreo jumătate de oră. De câteva ori ne-am încrucișat privirile! Fotbal de la distanță.
*
Corona times – 2
Desigur că cel mai bine de Ziua Independenței e să stai pe terasă, să lași cafeluța să se răcească, să mai iei o gură din când în când și să încerci să-ți ameliorezi legătura cu Dostoievski. Apropo Demonii lui, se mișcă acum foarte greu… Dar eu încăpățânat, mi-am luat scăunelul meu mic și m-am repezit departe până în Wuhan, în îndepărtata Chină. Să văd ce mai e nou prin piața de pește… Să văd ce diferențe de mentalitate mai găsesc pe aici…
Cum am ajuns, m-au înconjurat mascații. Am înțeles că sunt de la MSC (Ministerul de Sănătate Chinez) numai după ce mi-au luat temperatura. În Wuhan temperature ți se ia în orice loc, pe unde un termometru sau ceva asemănător poate pătrunde. În câteva locuri a fost cu adevărat neplăcut. În altele dureros… Am fost declarat de chinezi sănătos. Nu înainte de mi se împlanta un semiconductor mic în ceafă. Complet nedureros. Zâmbind, o doamnă ofițer foarte sexy mi-a dat înapoi și telefonul. Mi-a spus că a înregistrat semiconductorul pe telefon și că dacă pierd telefonul sunt un om mort.
– Cum mort, e o glumă?, întreb puțin nedumerit.
După doar câteva ore în China uitasem unde mă aflu, uitasem că aici nu se glumește.
– Mort!, răspunde tipa, adică te trimitem înapoi în Israel la pachet!
Într-adevăr tipa era foarte sexy. N-am înțeles idea ei, am ieșit de la grupul sanitar și am luat un taxi, pentru șuk(piața) de pește. Șoferul era așa de ascuns în costumul lui de extraterestru că abia de-i vedeam ochii. Ce m-a surprins erau vreo două arme automate ce le avea lângă el…
– Ce sunt astea?, îl întreb mirat.
– Aaa, nu vă temeți!, îmi răspunde tipul. Nu le folosesc decât dacă încercați să fugiți!
– Unde să fug? De ce să fug? Îmi șoptesc mirat.
Sincer nu întelegeam ce se petrece cu mine în Wuhan. Asta fiind a doua întâlnire după cea cu tipa sexy, mi-am spus că sunt oricum câteva diferențe de comportament, de mentalitate între noi, între noi și chinezi. Am ajuns în sfârșit în șukul(piața) de pește! Shukul mă așteptam să fie după cum citisem. Plin ochi și cu toate delicatesele orientale de vânzare. Chiar mă gândeam să-mi cumpăr un kilogram de Rambutan crud. Nu vă necăjiți dacă nu știți cei aia, nu-i chiar gustos, dar e frumos și arată ca niște căpșune mai mari.
Șukul era aproape gol. Toți în șuk cu măști și mănuși. Până și peștii, cei vii de vânzare, aveau gura acoperită de ceva ca o mască. Mă plimb prin șuk mirat complet. Deodată se apropie de mine un bătrânel. Vorbea bine engleza. Îmi spune:
– Cred că mă căutați pe mine!
Adevărul e că nu căutam pe nimeni. Mă uit la el mai atent. Nemaipomenit! Era el, bătrânelul cu pălărioara lui conică, cu săculețul cu merinde pe spate, ăla ce mâncase nemaipomenitul șerpișor cu liliacul lui crud.
– Da de ce crud’ îl întreb, încă sub șocul întâlnirii cu așa o celebritate.
– Eu doar i-am cerut carnea puțin crudă, el nu știa dialectul meu și mi-a adus-o crudă bine. Sincer era tare bună. Nu știam că va face așa un dezastru, îmi răspunde bătrânelul…
– Desigur trebuie să-ți fie tare greu, acum când știi ce s-a întâmplat cu atâtea sute de mii de oameni. Credeam că o să te omoare ăștia? îi zic.
– Nu din contra, m-au premiat! Dumneavoastră că sunteți din Israel, vă pot spune tot adevărul…
– Păi de unde știți că sunt din Israel?’ îl întreb din ce în ce mai mirat…
– Păi sigur că știu, și aveți atâția copii și atâția nepoți și grupa ta de sânge este A0! continua bătrânul.
Am rămas perplex. Incapabil să scot un sunet. Bătrânul râde..
– Vă scrie pe frunte… Știți e de la semiconductorul ce vi l-au pus la sanitară.
Wow într-adevăr sunt câteva diferențe de mentalitate între noi.
Bătrânul continuă liniștit:
– Eu nu înțeleg de ce se face atâta caz cu Corona… O să fie câțiva morți în America și Europa. Și la noi au fost… Toți cei ce n-au știut să-și țină gura, să tacă… Credeți că mie mi-e ușor!? Acum pot scuipa doar în batistă… Și trebuie să-mi scot și masca pentru asta..
Puțin bulversat, dau să-mi iau scăunelul și să o iau la fugă… Bătrănul mă întreaba:
– Sincer, pe tine ce te deranjează?
Îmi știa numele exact! Deh, doar îmi scria pe frunte!
– Păi uite îi spun eu, grăbit să-mi iau tălpășița și să mă întorc la cafeluța mea pe terasă… Uite! îi spun repede, eu nu mi-am văzut copii și nepoții de vreo 2 luni. Asta dezbină familiile. Vor fii din ce în ce mai puțini copii!
– Tot nu-i poți vedea, nu-i pot îmbrățișa când vrei, dar ce să-i faci?
Cu scaunul pe spate, îi dau bătrânului cotul în semn de salut… Bătrânul îmi răspunde cu cotul, și-mi spune:
– Vezi tu la chestia asta cu familiile noi chinezii ne-am gândit de demult… La noi asta e soluția, la voi e problema… Întelegi? mi-a zâmbit bătrânelul..
Da, sunt câteva mici diferențe de mentalitate, de comportament între oameni…
Și eu vreau o lume egală… De fapt vreau multe… Acum cu Corona, vreau din ce în ce mai puține… Știu eu…
Nu mai înțelegeam nimic. În câteva minute puțin cam terfelit, eram înapoi pe terasă… Doamne ce drum! Nu-mi mai iau scăunelul ăsta mic cu mine nicodată când ies, ăsta deformează realitatea câteodată, nu mult… „Demonii” lui Dostoievski, sunt iar un deliciu…
*
CoronaVirus ca metaforă a vieții (26-04-2020)
După aprecierile mele, bazate pe presimțiri suntem undeva pe la mijlocul crizei Corona.
Adevărul este că expresia englezească „gut’s feeling”, un fel de presimțiri fără vreo valoare, venite din burtă, e mai potrivită. Eu simt că încă o lună două, criza asta e gata.
Desigur, asta înseamnă că aceaste săptămâni (următoarele 1-3), sunt cele mai periculoase perioade pentru noi. Noi, cei statistic afectați!
Deci probabil că am să mă forțez să stau mai mult prin casă. Am un prieten din copilărie ce locuiește la 6 kilometri de Dunăre și la vreo 15 de orice orășel mai populat… El poate ieși liniștit din casă…Șansa ca el să prindă virusul este ca și șansa să fii călcat de tren în ziua în care ai scăpat teafăr de un taifun… El merită să riște…
În Israel toți cetățenii se întorc la lucru… Deci zilele astea, pot fi zeci de îmbolnăviri, de care nici cei afectați să nu știe… Lumea poartă în majoritate măști… Lumea păstrează în majoritate distanța socială. Lumea în majoritate se auto izolează când apar semnele bolii. Apropo, peste un an doi, dacă cineva îmi va fi antipatic, îi vor cere să păstreze de mine distanța socială. Sună mai bine și o să fie o noțiune cunoscută de toți… Dar ca să te îmbolnăvești de Corona, care este extrem de tranmisibilă, majoritatea nu are importanță. Importantă este doar acea minoritate care din naștere nu respectă nimic…
Șansa pentru mine, de a prinde virusul după calculele mele ar fi de 5-6 ori mai mare decât ieri… Merită să stau în casă… M-am și obișnuit din primele săptămâni ale pandemiei. Numai la mersul meu zilnic, de câțiva kilometri, nu renunț deocamdată. Mi-am zis să încerc să văd viața prin ochelarii pandemiei…
Când mă plimb, natura bat-o vina este mai puțin tentantă decât era. Culorile ei sunt mai șterse, mai pale, mai atenuate… Păsările par și ele mai adormite… Nici cerul, deși continua să-mi zâmbească, nu mai are strălucirea lui obișnuită… Trecătorii sunt cu mult mai închiși în ei, mai preocupați, mai grăbiți… Nu mai există priviri drăgostoase ci doar măști amenințătoare… Nu mai ești hărțuit de zgomotele străzii ci doar de temerile tale. Temeri ce devin necontrolabile, tumultoase, cauzate doar de imprevizibil… Nu mai sunt surprins de viață ci de așteptare…
Totuși…
Am renunțat complet la programele de știri. Vânzătorii de panică nu mai primesc timpul meu, pe care să-l influențeze… Mă gândesc mult la ce iubesc… Spun tuturor celor iubiți cât de mult îi iubesc, zilnic în zeci de întâlniri pe ZOOM… Mă simt iubit… Primesc dragoste de la oameni care până acum nu-și puteau învinge stingherelea și a spune: Prietene! Cafeluța cu prăjiturica au alt farmec când nu mă simt mânat din spate. Nu mai datorez nimănui timpul meu. Timpul este doar al meu și-l împart cât vreau, cui vreau. Mă întorc la simplitate, deși nu prea știu ce-i aia, după cuvinte. Mă simt ca un păun ce nu mai e obligat să-și arate continuu evantaiul. Bietul păun.
*
FII TÂNĂR
Noi ăștia mai în vârstă ne ascundem prin case. Ne îndepărtăm de orice îmbulzeală. Păstrăm cu strictețe distanța socială. Mergem doar cu mască. Eu am 6 nepoți, să fie sănătoși. Lupta e cu dorul! Dorul de atingere, de îmbrățișare. Mi i-am programat în fiecare zi câte unul. Cei mai mici vin doar împreună cu câte unul mare. Alții nu respectă contractul meu (de fapt semnat singur) cu ei și vin zilnic. Cu părinții lor, copiii noștri, ne vedem doar de două ori, la sfârșitul săptămânii. În rest întâlniri pe ZOOM. Astea sunt mai grele. Nu-mi place cum arăt. M-am obișnuit cu mască.
Încontinuu mă bate gândul, cum e să fii copil în zilele coronei. Cred că trebuie să fie groaznic. Fără prieteni, fără biciclete. Tot timpul în casă. Așa cred eu. Nu vreau să vorbim despre asta să nu se necăjească ăia mici, dacă află ce gândesc. Când gândurile mă obosesc, mă retrag pe terasă, la soare. Astăzi, m-am dus pe terasă să-mi fac o surpriză, o emoție. Sunt sigur că fiecare dintre voi are un loc numai al lui, locul cu surprize, cu emoții. Aici îmi cumpăr o emoție. Așa numesc eu dulapul de pe terasă, locul surprizelor. Dulapul alb, plăcut la atingere, cu 2 uși mici și două 2 sertare este locul emoțiilor, surprizelor mele. Acolo arunc orice lucru ce îmi place, de care sunt legat emoțional și nu-i găsesc un loc în casă.
Acum vreo două trei luni, în una din plimbările zilnice, am găsit aruncată pe stradă, o mică bijuterie. Un pantof, suport pentru o țigară. Cu multe pietre mici, lipite pe el, pare o adevărată bijuterie. Omul s-o fi lăsat de fumat și a aruncat bijuteria asta, mi-am spus. Desigur nu era o bijuterie când am găsit-o. L-am spălat, pantofiorul desigur, l-am curățat cu migală. Imediat m-am simțit atașat de el. Așa un lucru lipsit de valoare s-a transformat repede, într-o adevărată bijuterie, o surpriză, o emoție. Nici măcar nu știu de ce.
Ăsta e doar un exemplu, a zecilor de lucruri înghesuite în dulăpiorul mic de pe terasă. Când am chef să adaug la cafeluța mea o surpriză, sau când prăjiturica nu există îmi caut întâi în dulăpior surpiza, emoția zilei. Desigur prima plăcere mare e căutatul, iau în mână una după alta câteva din surprize, până dau de surpriza ce-mi vorbește în momentul ăla, mă emoționează atunci. Într-o surpriză se pot ascunde și alte surprize! Îmi traduc mie, ce surpriză lucrul acesta aduce cu el acum, ce vrea să-mi spună și îl aleg, sau nu. Asta-mi face plăcere. E mascota mea pe ziua de azi.
Bineînțeles că azi am ales, pantoful, îi spun pantoful Cinderelei. Oare și dânsa fuma. Vă rog să nu vi-l revendicați, să nu-mi cereți bijuteria înapoi, că nu intenționez să mă despart de ea. După prima gură de cafea încep să mă gândesc la povestea bijuteriei. Dar acum mă frământ cu nepoții. Astăzi vine cel mai mic cu sora lui mai mare. Uitându-mă la pantof și gândindu-mă la nepot gândurile m-au purtat înapoi. Cu mulți ani în urmă.
Era în Fălti. Mergeam cu mama de mână pe stradă. Ea se ducea la coafor. Era într-o vineri dimineață. O întreb:
– Ce miroase așa urât mamă?
Mama se uită mirată-n jur și-mi răspunde:
– Nimic, eu nu simt nici un miros.
Mai mergem noi puțin spre strada Republicii, spre centru. Acolo ne despărțim. Eu intru în gang la Iorgandopol, mama se îndreaptă spre coafeza ei preferată să-și aranjeze părul. Blocul Iorgandopol era un bloc mare, vechi avea un gang măricel unde jucam fotbal. M-am alăturat imediat la una din echipe. Am început să joc. Am dat un gol, am alunecat. Când m-am ridicat, unul din băieți se apropie de mine. Pune mâna pe un medalion, sau știu eu un săculeț mic cu nu știu ce, ce-mi era agățat de gât..
– Și tu ai asta?, mă întreabă el.
Uitasem complet de săculeț. N-aveam nici o idee de ce îl port. Mama mi-l agățase de gât. Ne-am uitat unul la altul. Toți aveam săculețul. Ne-am reluat jocul. După scurt timp mă aud strigat.
– Hai acasă te rog! îmi spune mama.
– Încă puțin! o implor!
– Bine, încă puțin, te aștept cu masa! Știu de la ce simți mirosul. continuă mama uitându-se adânc în ochii mei. Acum bântuie poliomelita. În săculețul de la gât ai usturoi și camfor. Asta o să te păzească de boală.
Mirosea îngrozitor!
Anii au zburat. De ani de zile există vaccinul polio! Cred că știu de ce mi-am amintit de toate astea. Pantoful găsit, seamănă cu pantoful mamei. Acum mi-e clar, la copii, nu li se poate întâmpla nimic! Acum nu mai e ca pe atunci. Copiii știu totul despre molimă. Dar copil fiind tu trăiești în COLONIA soarelui. Acolo e cald! Acolo e bine! Acolo ești apărat. Acolo poți fi nepăsător. Ești sub protecția lui, a soarelui. Cu siguranță nimic nu poate fi rău, cât timp există soarele.
Am început o sesiune ZOOM cu nepoții, eram curios ce fac. O parte erau cu bicicleta. Ei ies cu bicicleta zilnic, se joacă cu copiii, cu prietenii mai vechi, își fac noi prieteni și învață la calculator. Bineînțeles păstrează toate regulile de protecție. Acum și între frați s-au declarat prietenii, adevărate, pe viață. Se iubeau totdeauna, dar se rușinau să-și spună unul altuia. Copiii trăiesc, în COLONIA soarelui e pace. Continui să-mi beau liniștit cafeaua. Acum pot pune pantoful cu emoții înapoi in dulăpiorul cu surprize.
Acum emoțiile se numesc emoji. Singura mea problemă cu emoji, este că fără nici o greutate te poți juca cu sentimentele altuia. Alte vremuri? Nu, nu cred! Numai că eu trăiesc în alta COLONIE. E COLONIA lunii. Aici e mai răcoare, pentru unii rece bine! Luna are grijă de noi. Dar la lumina ei, a lunii multe lucruri par deformate, voalate.
*
În carantină mai ușor 1
Un savant de la universitatea din Beer Shava a găsit soluția de a salva oamenii vârstei de aur.(adică cei ce-și pot permite să plătescă). Universitatea a achiziționat destule aparate de respirație! Orice om în vârstă poate fi adormit într-unul din sertarele Universității. Desigur v-a fi trezit când pandemia v-a trece. După calculul făcut de Universitate soluția este mult mai ieftină și mai comodă decât să stai la cozi în timpul pandemiei! Eu am încercat! Vă scriu din sertar. Încă puțin adorm! Succes!
Un savant din Teleorman a găsit se pare soluția de a salva bătrânii de CoronaVirus! Dragii mei îmbrăcați-vă frumos și mergeți la poliție. Declarați că ați pierdut buletinul și actul de naștere. Dacă pierdeți pensia sau alt venit nu uitați că e vorba de viață și moarte! Merită. Declarați că sunteți cu 10 ani mai tineri. CoronaVirus vă v-a ocoli sigur! Eu am făcut-o! Mă simt splendid! Nu uitați că o șpagă mică poate rezolva totul! Succes!
*
În carantină mai ușor 2
Mă cam îngraș cu statul ăsta-n casă!
M-am hotărât să fac ceva pentru asta!
Învăț să-mi fac selfie pe porțiuni, pe bucăți!
Țineți-vă departe de ‘media’!
Prea multe păreri doar ca să vândă noutăți.
*
În izolare mai ușor 3
Azi dimineașă trebuia de mers la cumpărături! Vesel i-am adus lui nevastă-mea un articol de pe net în care era scris că bărbații mor în număr mult mai mare ca femeile! Fără să pară surprinsă o secundă, după ce l-a citit în liniște cu atenție nevastă-mea scoate tot un articol de pe net. Scria acolo cum că femeile sunt cele mai sensibile la molipsirea de COVID19. Puțin stresat l-am citit de 2 ori. Amândoi am mers la cumpărături!
O vecină de balcon mi-a spus azi cu o voce dulce, voce ce n-am mai auzit-o de mult timp. Vecine arăți mult mai bine azi! Vesel m-am grăbit la o oglindă și mi-am scos masca. Sincer nu știu ce a găsit ea la mine!
*
La lucru (22 martie 2020)
Duminică dimineața. De mâine încep lucrul. S-a terminat cu dezmățul, cu scrisul, cu dezmățul în general. Timpul devine iarăși o problemă, el va începe în curând să mă urmărească. Poate am învățat ceva cum să port cu un astfel de inamic. Timpul.
Am scos din bibliotecă ceva la întâmplare, despre cel de-al doilea război mondial. O carte subțire cu un tip rânjind pe copertă. Îmbrăcat în haine naziste. Îmi zâmbea mie. Aș fi preferat să nu o facă. Oare goering zâmbea vreo data, ca un om normal. Intenționat scris cu litere mici! Oare există om normal?
Naziștii oare aveau copii? Le povesteau oare acestora povești, cu zâne și feți frumoși? Iar la sfârșit, la sfârșit își spânzurau toate personajele, sau îi trimiteau spre camerele de cazare? Oameni. Toți bipezi. Cartea asta nu știu ce caută la mine în bibliotecă. Azi o donez.
*
Astăzi e ultima ieșire de carantină.
La prânz am pregătit stekuri, ca să sărbătorim ieșirea din casă. Un vin bun nu poate decât să mângâie dispoziția unei mese bune să o învioreze. De aceia nu am fost mirat că paharele de vin, conștiente de propria valoare, sună le fel de cristalin ca la toastarea tinerilor îndrăgostiți. Am planificat acum, o ultimă ieșire din carantină. O întâlnire cu familia afară. Mă tulbură o remarcă despre civilizație: „Omul totdeauna e convins că în orice există un mai bine, dar din păcate îi e greu să accepte că și mai rău poate exista!”.
Acum suntem cu familia. Toți la un loc. Zâmbitori și temători. Vorbim repede, fraze atât de scurte că le lipsesc verbele. Seamănă cu rețetele doctorilor doar că sunt vorbite. Nu numai că n-au nici un sens dar nici nu înțelegi ce vor!! Vrei doar să fie de bine!
Ăla mic e fantastic. Doi ochi mari mă caută în permanență. Știe că nu are voie să se apropie. Vine în viteză, doar doar de m-ar atinge puțin. Se oprește lângă mine, se face că alunecă. Eu îl prind. Mi se aruncă în brațe. Toți se uită speriați. Ochii lui mari îmi zâmbesc puțin ștrengărește, puțin timizi, puțin rușinați. Pentru puținul ăsta sunt în stare de orice.
Spre casă, operesc în parcul din fața blocului. Trebuie să-mi mai împlinesc un vis în carantină. Mă întind pe iarba. Pamântul e cald. Iarba adâncă. Aș vrea să mă gândesc la Fălti, la copilărie. Nu merge. Nu mă pot concentra.
O zi frumoasă de primavară. Nimic nu pare schimbat. Deschid ochii. Soarele puternic mă orbește. Ceva ciudat în juru-mi. Copacii sunt cunfundați în ceruri, rădăcinile înfipte în câte-un nor alburiu. Ramuri lungi subțiri cu sute de flori, pline de lumină și culoare se aruncă spre pământ. In sus totul e verde înflorat, în juru-mi cerul. Oare să se fi schimbat ceva?
*
În Izolare
El:
Stai nemișcată?
Ți-am adus o mușcată!
E tare frumoasă, e zece!
Ea:
Stai nemișcat?
Îți dau un rahat,
Cu apă rece!
––––––-
Raul ANCHEL
Petah Tikva, Israel
Aprilie-mai 2020