Prima zi...
Scriu rândurile astea pentru ca emoțiile să persiste nu doar până la uscarea cernelii. Idea e… că și eu să-mi pot aminti de clipe deosebite din viața mea. Pe timpul când lucram ca expert în calculatoare am călătorit în multe țări. Polonia am ocolit-o în permanență. Nu mi se părea ceva interesant. Mai sunt desigur multe țări și locuri pe care nu le-am vizitat și am considerat că nu merită efortul. Prin iulie uitându-mă pe harta fărâmițată a Europei, am revăzut Polonia. Fiind în Israel, de Polonia și Germania îmi amintesc minimum o dată pe an.
În Israel o dată pe an este ziua Holocaustului. O zi tristă. Tristețe care nu depinde de vreme sau de dispoziția ta. E simplu, o zi tristă! Făcută și mai tristă de radio și televiziune care transmit incontinuu cântece și filme din timpurile acelea nefericite. Ca om am luat decizia în urmă cu mult timp, imediat la venirea în Israel, să mă uit în această zi doar la un film în timpul zilei și la unul în timpul nopții. Asta ca un semn de participare a mea la durerea colectivă a Holocaustului. Nu trebuie să vă spun că 90% din filme le-am văzut de peste 5 ori (an după an) și ştiu dialogurile pe de rost dar mi se pare că e datoria mea să înghit toată nenorocirea asta în câteva înghițituri mici, mici și grele. E o zi tristă, nu doar tristă… ci simplu o zi foarte grea. Timpul atunci se măsoară cu adevărat în secunde.
Eu şi familia mea nu am avut de suferit mult în timpurile acelea dar mă simt obligat să particip. Poate e o prostie ce o fac, dar e adevărată și nu e singura. Și așa m-am decis să vizitez Polonia ca un rău necesar. Bineînțeles fără intenția de a vizita Auschwitz și Birkenau. După ce am văzut acum 30 ani Dachau şi Mathausen mi-am spus că pentru mine e destul… Sigur că încerc să fiu în notele astea cât de obiectiv se poate. Apropo, știți de ce se cheamă obiectiv, dispozitivul de mărire la aparatul de foto (cel puțin așa cred eu)? Pentru că fotografiază realitatea așa cum este ea. Sigur că de asta s-au făcut obiective de 2x 5x 7x… Și Potoshopul… ca să poți deforma realitatea după cum îți place ție și să rămâi obiectiv. Așa că, scuze pentru orice deformare a realității.
Am luat Elal-ul de dimineața din Tel Aviv și am zburat la Warsaw (Varşovia). Nu m-am pregătit cu nimic. Lecțiile de istorie și geografie pe care le fac de obicei înaintea fiecărei excusii au lipsit total de data aceasta. Ajuns acolo mi-am cumpărat câteva sandviciuri cu o cafea (nu vă bazați pe masa Elal-ului). M-am urcat în tren spre Cracovia. Polonia mâncatã de veacuri de cei doi mari vecini ai ei Germania şi Rusia a rămas o țară indecisă speriată, nesigură pe viitorul ei. În multe locuri se scrie Cracov or Kracov or Krakow chiar şi Cracovia. În aceași țară, în același oraș, pe aceași stradă.
Cracovia m-a primit cu zâmbetul pe buze. Pe la 11:00 era soare și 18 grade Celsius. Pentru mine care vin de la 35-40 grade C, era raiul pe pământ. Hai să nu mai vorbim cuvinte mari. Prima constatare: În Bucureşti, pe la 9:30, când ies de la masa copioasă de dimineața a hotelului meu și mă îndrept spre Universitate, văd covrigii de la Luca. Opresc și îmi iau unul. Știu că nu-l pot mânca, dar pofticios fiind nu pot evita să nu-l miros sau să-i mănânc arsura aia plină de sare. În Cracovia (și-n restul Poloniei, după cum am învățat în curând) covrigii sunt mult mai mari, mai groși, mai blonzi, dar nu-ți vine să te atingi de ei, nu au acel ceva, nu au acel „vino-ncoa” al covrigilor din România. Multe lucruri, şi nu numai, sunt aici mari blonde, chiar mai frumoase, elegante, dar de loc apetisante. Știu și eu, poate mi-am luat deja obiectivul 5x. Te întrebi ce faci cu așa o păpușă frumoasă dacă o iei acasă? O pui în vitrină? Sigur! Dar cu fața spre tine sau cu fața spre trecători? Deh… bine că eu nu am problema asta!
Am început să mă plimb prin Cracovia. Un orășel frumos tăiat de Vistula (ei îi spun Wisla). Aduce aminte de orașele frumoase din Germania şi Cehia. Soarele de primăvară răsfață clădirile medievale așternându-se pe turlele bisericilor și a catedralei și îmbrăcând parcă în aur întreagă stradă.
În prima zi cu harta de la Hotel Colombus (Îl recomand! O cameră drăguță. un breakfast excepţional și un personal primitor), am făcut pe jos între 30 şi 35 km. De fiecare dată când ajung într-un oraș nou îmi place să mă plimb, să mă ating de localnici și să trăiesc ca ei. În restaurantele lor, în barurile sau cofetăriile lor pline de oameni, oameni de pe stradă, oameni simpli, ca mine. Îmi place să beau băuturi autohtone și să mănânc (minimum să gust) mâncăruri locale.
Orașul e plin de anunțuri cu „Jewish” peste tot. Cimitirul evreiesc, gettoul, vechiul oraș evreiesc, Auschwitz, Birkenau, etc., cartierul evreiesc… Orice anunț aminteşte cu mult respect de evrei. Nu, nu cred că e (doar!?) din dragoste pentru evrei! Turismul, știți… turismul să trăiască! Mi-am zis că vreau să văd doar Orașul, minele de sare de la… (Au niște nume imposibile polonezii ăștia. M-am hotărât să nu rețin nimic), și muzeul – fabrica Schindler… M-am plimbat prin oraș. Pe la 16:00 trebuia să mănânc ceva. Știam că voi mânca pyrogi, ceva care amintea de piroschi sau de varenikes a lui mama. Mi-am încercat norocul. Am intrat într-un restaurant care părea bun (arăta bine, era plin de clienți și de chelnerițe care zâmbeau permanent). Avea și locuri foarte confortabile. Am cerut un kotlet (după meniu). Mirosul bun de grătar m-a făcut să uit de pyrogi.
M-am așezat confortabil la un geam ce dădea în strada principală a Cracoviei. După 30 minute normale, faţa zâmbitoare mi-a adus un șnițel uriaș cu chips și varză acră. Am zis: „Păi ăsta e șnițel, eu aș vrea un cotlet!”. Când am comandat kotletul mă gândeam la Hanul Berarilor, unde îmi place să stau afară lângă grill… ca să simt în farfurie sfârâitul cărnii. Am înțeles greșeala! La ei, kotlet, e la mine… șnițel. Am renunțat, nu trist la cei 30 zloţi, și am zis: „Ok, haide să luăm ceva de la grill!”. Aici am avut a doua surpriză. Restaurant bun (cred eu!?) iți servea carnea ca și în piețele din Croaţia. Adică toată carnea stătea lângă gratargiu pe jumătate făcută (de aici mirosul) și el doar ți-o încălzea. „Ăsta e grill, mi-am zis dezamăgit, dar grilul însăși e o chestie de gust…” am spus încercând să-mi repun obiectivul ce sărise la 5x înapoi pe 1x. M-am întors la pyroshki rusești (cu cartofi) care erau foarte bune.
Seara în Cracovia a fost splendidă. În piața mare a orașului, clădiri vechi umbrite de istorie, aminteau de măreția timpurilor trecute. Între zi și noapte Cracovia își pierde din strălucirea aurie a zidurilor, acoperișurilor și a Vistulei. Dar este încă frumoasă și puțina stinghereală adusă de noapte nu mă deranja. Înghețata lor de fructe de pădure e foarte bună. Noaptea târziu m-am îndreptat spre vechiul oraș evreiesc. În cartierul ce s-a construit peste vechiul oraș/getto evreiesc sunt o mulţime de restaurante. Poți sta și bea o bere și asculta muzică hasidică. De fapt, muzică de jazz în toată regula, în acorduri și cuvinte în engleză și puține în idiș (eu tot nu prea înțeleg). Seara se lasă foarte târziu. Vremea era plăcută. Luminele gălbui încălzeau atmosfera. Lămpi de încălzit și pături împărțite clienților cu dărnicie făceau atmosfera mai caldă. Mă simțeam bine ca în orice oraș turistic…
A doua zi…
Dimineaţa, pe la 7:45, eram la breakfast la Colombus hotel. Îmi place să mă duc la masă cu un ziar israelian. Acum aveam din avion „Israelul astăzi”. În primele zile de excursie îmi ameliorează dorul de casă. M-am așezat la o masă de 8 persoane, mai izolată, în spatele ușii după un colţ, și complet liberă. Mai erau vreo 6 mese ocupate parțial.
În restaurant a intrat o pereche de vreo 40 ani. El brunet, foarte bronzat, de talie mijlocie. Slab, dar atletic. Îmbrăcat elegant cu un pantalon bleumarin și un tricou alb cu dungi bleu. Un ceas de aur îi strălucea frumos și nu ostentativ pe mâna. Ea blondă, mai înaltă puțin ca el și mai plinuță. Sigur, dânsa făcea sport sau exerciții zilnice. Arăta foarte bine. Niște pantaloni albi trei sferturi și o bluză roşie strânsă pe talie. Un guler alb îi accentuau ochii de un albastru închis și gura roșie frumos creionată. Părul blond tuns scurt încadra o față aproape perfectă. Îmbrăcați amândoi ca și cum greșiseră hotelul… „Columbus” în loc de „Hilton”. Ea îl ținea strâns de braț arătând un ușor inconfort. Eu îi urmăream cu privirea impresionat de acest cuplu frumos și distins. El a observat masa mea cu scaune libere. Mi s-a adresat într-o engleză clară, simplă, cu accent American, dacă se pot alătura. „Sigur”, am răspuns arătând spre locurile din față și vesel să am cu cine pălăvrăgi. S-au așezat amândoi și în sfârșit ea s-a dezlipit de brațul lui.
– Ce citeşti?, m-a întrebat el în ebraică de data asta. Am zâmbit și i-am spus
– „Israelul de astăzi”.
Am continuat să vorbesc cu el în ebraică. El mi-a spus că se numește Gideon și ea e Rhea.
– Ea nu știe ebraică. Suntem din New York. Împinși de curozitate am luat o vacanță de o săptămână în Polonia…, a continuat Gideon.
– De unde sunteți originari? am întrebat în engleză de data asta.
– Eu sunt israelian, mi-a răspuns Gideon, și Rhea e din Rusia. A treia generaţie în America. Stră-străbunicii ei au venit în timpul pogromurilor, pe la 1907, din Rusia.
Rhea comenta, vorbea repede, dar clar, fără să se poată opri:
– Nici o dată nu am înțeles chestia asta cu Polonia. De ce trebuie eu să vin aici. Totul mi se pare inutil. Nici nu știu cum să mă îmbrac, dimineața frig, ziua foarte cald, seara mai frig ca dimineața. Aşa scrie la Google! Mie Polonia nu-mi spune nimic. Din tot ce am citit e și un popor prea puțin simpatic…
– Eu nu prea sunt obișnuit să judec popoarele, i-am răspuns, cu greu mai judec un prieten. Și greu pot judeca un străin!
Le-am făcut semn că bufetul e în spate. Gideon cu mine ne-am luat o omletă cu jumări. Gustoasă. Legumele erau puține dar destul de gustoase. Mai mult însă îmi plăceau diferitele tipuri de brânzeturi servite la bar. Serviciul era bar liber, mănâncă cât poți. Ăsta e un serviciu periculos pentru mine. Nici o dată nu știu cât pot, când să mă opresc, și nici de ce oare să mănânc cât pot? Așa că simplu trebuie să mă opresc singur și nu-i ușor credeți-mă. Cafeaua o aducea un chelner cum observa că se golește cană mare de cafea de pe fiecare masă. Rhea luase o cafea și un croissant cu unt și dulceață. Pofticios mă duc să-mi iau și eu niște dulceață de vișine, excelentă de altfel. Mă ridic, Gideon mi se alătură. El nu mănâncă dulce, dar vrea să vadă ce mai e pe masa de desert.
Gideon lucrează în hightech avea o companie mică de software în domeniul inteligenței. Nu mai țin bine minte dacă artificial intelligence sau business intelligence.
– De unde ești, mă întreabă Gideon, după accent văd că nu ești născut în Israel?
– Sunt născut în România, zic, și am venit la 29 de ani în Israel.
El era de origine irakiană. Un bătrânel din fața mea căutând și el un desert, a scos un „wow” și era cât pe ce să-i scape lingurița și farfurioara ce o avea în mână.
– Mă numesc Kaufman! Doctor Shalom Kaufman, îmi spune el în română și-mi întinde mână, nu înainte de a lăsa farfurioara și lingurița pe masă. Mâna parcă îi tremura puțin. Poate de emoție…
– Noi, și îmi face semn spre o altă masă, adică eu și Lizica suntem doctori şi am venit în vizită în Polonia. Putem să ne mutăm la masa voastră?
– Desigur! am zis.
Gideon a făcut semn afirmativ cu capul intuind doar discuția noastră. În câteva minute doctorii, Lizica şi Shalom Kaufman, ni s-au alăturat. Scuze pentru cei ce țin să-și menţioneze profesia lor. Mulți tipi veniți în special din România o fac. Numai dacă e cazul. Nu vor spune niciodată, domnul şi doamna funcționar.. sau frizer.. mi-am spus eu.
Shalom ne-a povestit că e originar din Iași și că a venit în Israel după fiul lui care era fizician. Nu-i părea rău, dar nici bine. În România o ducea bine dar nu putea face ce vrea… În Israel poate face ce vrea dar nu prea avea posibilități financiare. Erau medici… dar pensionari. El mai lucrase puțin la Beilinson, un spital din Israel. Foarte puțin pentru că Lizica se îmbolnăvise și nu putea lipsi mult timp de acasă. Dar Shalom Kaufman făcea voluntariat cu bătrânii din Petah Tikva, un orășel mic din centrul Israelului. Ținea conferințe despre tot felul de subiecte medicale de care pensionarii erau interesați. Gideon le-a prezentat-o pe Rhea. Shalom i-a sărutat mâna pe care ea încerca să o retragă jenată. Gideon s-a uitat la mine curios. Shalom i-a prezentat-o pe Lizica. Gideon i-a strâns mână şi a zâmbit plăcut. Shalom avea ceva de om bun, distins. Ochi mici acoperiți de ochelari groși cu multe dioptrii sugerau o miopie foarte avansată.
Mi-am m-ai luat o cafea și o felie de pâine cu unt la dulceața de vișine care era foarte gustoasă de altfel, cred că v-am mai spus. Lizica a văzut ce-am adus i-a plăcut idea și a vrut să-și ia și ea. Era o doamnă înaltă, frumoasă cred eu în tinerețe, arătând bine și acum, deși vârsta e vârstă. Zâmbea încontinuu. Vorbea puțin de tot. Se uita admirativă la Shalom care nu prididea cu vorbitul. I-am adus eu dulceața cu două pachețele de unt. Mi-a mulțumit. Un glas cald, blând, lent. De pe scări se auzeau zgomote, doi tipi se certau intrând în restaurant. Erau mici de statură. El rotofei cu puțină burtă, roșcat și roș la față, cu chelie mare. Ea slabă, osoasă, cu păr negru probabil vopsit și multe riduri în jurul gurii. Greu de apreciat vârstă. Cred că tot în jur de 65 de ani. El părea că râde în permanență. Ea părea totdeauna serioasă. Diferența dintre ei îi făcea amuzanți. Discutau pe un ton răstit, se certau cred în rusește. Nu înțelegeam o boabă. Dar era genul ăla de ceartă dintre doi căsătoriți care-și dispută opiniile cu glas puțin prea tare și o fac fără încetare și fără să le pese de alții.
– Așa arată dragostea adevărată după mulți ani de căsătorie. Trebuie verificată la fiecare frază i-am spus lui Gideon. A râs! Cei doi s-au așezat la masa noastră care era cea mai apropiată de ușă. Ea s-a așezat pe scaun uitându-se timid la noi și el a plecat să inspecteze barul cu bunătăți.
Noi continuăm o discuție începută înainte despre soarta Israelului, jumătate în română, pentru că doctorii din Iași nu știau engleza, iar Gideon vorbea ebraica prea repede și o făcea mai greu de urmărit pentru Shalom și aproape imposibilă pentru nevastä-să, care de altfel nu părea prea interesată de politică. Așa că m-am făcut translator între cele două perechi.
Între timp tipul mic și grăsuț a venit cu o farfurie mare în care cu greu mai încăpea un fir de ceapă. Era acolo una peste alta cam tot ce se putea mânca de la barul bufet. Cum s-a așezat, nevastă-sa i-a spus într-o română cu ușor accent moldovenesc:
– De ce nu mi-ai adus şi mie?
– Dar de ce mă întrebi în românește a reacționat tipul.
– Păi toți de aici de la masă sunt români. Așa înțelesese doamna. Îi chemau Sally şi Michael și erau din Republica Moldova, dintr-un orăşel de lângă Chișinău. Vorbeau bine româna. Uitându-se la mine, el începu să fredoneze un cântecel românesc…
– Nu-l cunosc i-am spus!
Într-o secundă l-a schimbat cu altul și a început să fredoneze „Beltz, Beltz, Meyn Shtetele Beltz” (Orășelul meu, Bălți). Tot restaurantul era sigur că suntem un group de prieteni, după zgomotul făcut. Eu simțeam că am mâncat destul și că e cazul să încep ziua de excursie.
Le-am spus la revedere și că eu azi merg spre salina de la… (n-are importanță, toți știau de ea). Am dat mână cu toți și am plecat. Lasâdu-i să-și continue masa.
Am luat o excursie organizată care pleca din Cracovia la 11:00 și am început să bat străzile. Vremea bună! Mă simțeam bine, eram mulțumit. M-am plimbat pe malul Vistulei. Răcoare, aerul curat puternic îți umplea plămânii.
La 10:45 după cum am fost sfătuit, stăteam deja la coadă la autobuzele spre peșteră. În fața mea, nu puteai să nu observi silueta frumoasă a Rhea-ei, care își adăugase un beret alb cu roșu care o făcea și mai frumoasă. Mi-a făcut cu mâna și Gideon m-a chemat lângă el. Erau doar vreo 3 perechi între noi. I-am făcut un semn de refuz. Între timp familia Kaufman s-a apropiat de mine. În spate mai erau vreo 2-3 perechi. Kaufmanii au cerut voie de la fiecare în parte și s-au așezat lângă mine. Nu știau engleza vorbeau prin semne.
– Ce noroc, mi-a spus Shalom. Mă temeam că o să fim singuri și acum ne simțim între prieteni.
Toți ne uitam după Sally şi Michael. Ori nu au terminat masa de dimineață ori se ceartă pe undeva, am spus eu. Shalom a râs zgomotos, Lizica a zâmbit. După câteva minute eram deja aranjați într-un autobuz nu prea luxos dar cu aer condiționat. Sigur că stăteam cu toții separați. Mă uitam pe geam și îi văd pe Michael și Sally. Le fac semn cu mâna. Într-un târziu m-au văzut. Au intrat în autobuz. Li s-a explicat în engleză că autobuzul ăsta e plin. Ei nu aveau bilete. Mi-au făcut semn să-i ajut, peuntru că au spus noi nu știm engleza. Am vorbit cu un tip ce se ocupa de excursie. Mi-a explicat că e imposibil, dar ca o să-i pună într-un alt autobuz și vom ajunge aproape împreună. Michael nu a primit vestea cu voie bună și mi-a spus că mă roagă să-l ajut, și că ăștia sunt mai scumpi decât altă excursie ce a văzut-o el. I-am spus tipului:
– Îti plătesc un bilet în plus, ție personal… Lasă-i pe acești doi bătrâni să stea lângă mine te rog. A acceptat! Michael a plătit biletele și mi-a mulțumit, eu am plătit biletul în plus…
Autobuzul a plecat spre salină. Pe drum Michael mi-a spus că el e frizer și Sally coafeză, că sunt căsătoriți de vreo 35 de ani și au un băiat care e lumina ochilor lor. Acum fiind căsătorit și la casa lui, au început să poată ieși în lume deși era foarte scump pentru ei. Am lăsat-o pe Sally lângă geam, Michael lângă ea și eu pe scaunul de lângă trecere. Michael îmi șoptește deodată:
– E bolnavă și-mi arată spre Sally, are demenția sau alzheimer, nu ține minte nimic și tot timpul mă ceartă pe mine că nu știu ce fac cu lucrurile. Mai bine îmi spunea asta la despărțire, m-am gândit eu, și am privit-o pe Sally cu o simpatie puternică.
Peștera drăguță, nu spun. Nu se compara cu peștera de sare din Turda. Într-o sală mică era o biserică construită de mineri. Biserică în mijlocul peșterii e ceva interesant, dar sigur că minerii polonezi nu sunt știuți ca mari artiști plastici. Fericirea, frumosul și durerea nu se pot compara. Am înțeles asta la o lecție de algebră a doamnei profesoare Iacob. Infinit înseamnă, spunea dânsa, ca la orice număr dacă îi adaugi un unu l-ai mărit cu mai mult de zece ori. Avea dreptate. Așa e și cu frumusețea, fericirea, durerea. Simplu nu trebuiesc comparate. Fiecare om are scala lui de frumusețe, de fericire, de durere. O mică mișcare pe scala te scoate în afara ei. Ieșirea din peșteră era pe un tobogan de vreo 200 metri. Amuzant!
Ieșind primul i-am așteptat pe toți ceilalți. Doctorii au coborât cu liftul. Ceilalți, inclusiv Sally, îmbujoraţi… râzând pe tobogan. Nici Michael nu se mai certa cu Sally. Mi se părea o grupă prea mare. În autobuzul spre Cracovia am stat despărțiți. Ajunși în Cracovia pe la 17:00, ne-am adunat cu toții.
– Sunt mort de foame, mă duc să mănânc, am spus eu sperând să scap singur de voia mea. Doctorii au spus:
– Putem veni și noi cu tine? Ne v-a fi mult mai plăcut, căci și noi suntem cam flămânzi. Noi nici nu ne prea descurcăm cu engleza! Zâmbea… Zâmbetul acela timid, îi dezveleau ridurile de sub ochelarii groși… Nu-l puteam refuza.
– Sigur! am spus…
Michael cu Sally au aderat și ei grupului. Gideon a spus că vine și el, nu înainte de a vedea dacă lui Rhea îi place idea.
Mă simțeam ca un ghid turistic în Cracovia, deși nu știam aproape nimic de oraș. Când ești cu așa un grup e bine să te așezi la primul restaurant decent întâlnit în cale. Așa am și făcut. Fiecare a comandat mâncare poloneză care le amintea de acasă. Cu excepţia lui Gideon și Rhea. El de origine irakiană. Familia lui de mulţi ani în Israel. Ea americancă get-beget nu-I plăcea mai nimic decât un steck bun de vacă cu salată și vin. El o lăsă pe ea să comande și apoi făcea semn ospătarului să aducă două porții la fel. Poloneza mea nu-mi permite să citesc toate menurile, iar engleza ospătarilor din Cracovia termină toate întrebările tale cu o înclinație afirmativă a capului ce înseamnă – vă servesc cu ce am înțeles… nu pot promite nimic… Aduc ce primesc de la bucătărie!
Înghețata v-am mai spus, delicioasă! Polonezele frumoase. Brânzoaicele nu au nici un gust. Trebuie să fii un adevărat artist, mi-am spus, că și cu așa o brânză bună să faci ceva nemâncabil. Ne-am odihnit după masă cu un pahar de vin cabernet roșu în față, numai eu cu o bere. Lizica nu se atinge de alcool, mi-a spus Shalom și am înțeles, motive de sănătate. Suferea cu inima. Le-am povestit că ieri am fost prin tot orașul colindând cu o hartă toate obiectivele turistice.
Era aproape 19:30 seara. Au decis cu toții să accepte propunerea mea și să mergem să ascultăm muzică hasidică în orașul vechi adică în ghettoul evreesc. Am luat 2 taxiuri. Eu eram cu doctorii care cu greu se dezlipeau de mine.
– Uite aici… le arăt e cimitirul evreiesc vechi de vreo 500 ani. Shalom spunea uitându-se pe geam:
– Asta e, n-ai ce-i face…
– Aici e sinagoga mare, continui eu şi am auzit incă o dată „Asta e, n-ai ce-i face!” și când am ajuns în ghetto la fel „Asta e, n-ai ce-i face!”. Coborând din mașină și uitându-se în jur lui Shalom nu-i venea să creadă că aici a fost ghettoul. Da i-am spus a fost distrus de nemți și de polonezi. Toată populația omorâtă până la ultimul om, sau deportată. Acum s-a reconstruit și e ghettoul turistic.
– Asta e, n-ai ce-i face! a murmurat Shalom pentru a nu știu câta oară. De câte ori spunea fraza asta Lizica, care era totdeauna în apropierea lui, îi cauta mână și i-o strângea cu putere la pieptul ei. Lizica era o femeie foarte tăcută. Frumoasa deși în vârstă, își dezvelea dinții mari, frumoși când zâmbea. Râdea foarte rar. El zâmbea tot timpul și râdea foarte des.
Am ascultat muzică de jazz. De necrezut abia ne sculasem de la masă, și tot grupul a comandat de mâncare. Nemâncați mai sunt evreii ăştia! Sally cu Michael sandviciuri… Gideon cu Rhea, înghețată de vișine și o bere pentru el. Credeam că nu mâncau dulce. Doctorii, prăjituri și o cafeluță! Eu mi-am luat ceva ce aducea a profiterol cu înghețată și frișcă și o cafea. Era ceva în aerul de afară care te trăgea înăuntrul unei sfere misterioase ce amestecă amintirile unui trecut greu de amintit, dar și greu de uitat, cu un prezent nesigur, în lumina gălbuie a felinarelor.
O atmosferă festivă cu muzică și prăjituri, și un aer rece care încerca să-ți descopere umbre cumplite de după fiecare casă din piațeta unde stăteam. Grafiti pe pereţi te invitau să uităm trecutul, să ne bucurăm de muzică. Umbrele și aerul rece te obligau să eziți puțin, să fii mai reținut în bucuria ce încercau să ți-o vândă. Am cerut pături și fiecare pereche s-a contopit sub pătura ei în visul unei splendide nopți de vară în fostul ghetto evreesc din Cracovia. Din când în când se auzeau voci de sub pături. Mi s-a părut că am auzit de câteva ori „Asta e, n-ai ce-i face!”. Bineînțeles și Michael cântă în pauze „Beltz, Meyn Shtetele Beltz”: „Oy, oy, oy, Belz, mayn shtetele Belz,/ Mayn heymele, vu ikh hob mayne kindershe yorn farbrakht…” (Of, of, of… micul meu târgușor Bălți,/ Căsuța mea, locul unde mi-am petrecut copilăria…) Michael era cu adevărat un talent musical, pierdut.
Într-un târziu ne-am retras fiecare în camera lui dar nu înainte de a fixa breakfastul la 9:00 dimineața. Pentru mine, foarte târziu, dar n-aveam ce face! Cine vine primul ține o masă murmură Michael. I-am tradus asta lui Gideon care o sprijinea pe Rhea pe jumătate adormită. Mâine trebuie să fim pe la 11:00 la muzeul și la Casa Schindler, am spus eu. Să fiți pregătiți. Fiecare a oprit liftul la alt etaj și ne-am despărțit. Am făcut o baie caldă în cadă… Visul meu! Lux. Am adormit în 5 minute.
A treia zi...
Dimineața mi-am zis să mă duc m-ai devreme la breakfast, să-mi termin de citit ziarul. În sala de mese dau de moldoveni. După ce am aflat de problema lui Sally mă uit cu alți ochi la căutătură ciudată a ei, câteodată și mai ciudată din ochii lui… totdeauna iubitori. Iar cearta lor sau trăncănitul cu voce tare mă liniștea acum.
Michael și Sally. El apucase să aducă două farfurii pline vârf cu de toate și de data asta Sally mânca singură. M-am uitat la ei. E mai greu câteodată să suferi tu decât să-l vezi pe cel iubit suferind îmi spun eu. Michael se uită lung la mine. Pune tacâmurile jos și se șterge la gură. Mă așteptam să aud cântecul lui „Beltz, Meyn Shtetele Beltz”. Îmi zice în schimb:
– Eu te simpatizez mult pe tine!”
Începuturile astea mă sperie puțin că nu pot duce la ceva bun. Michael continuă:
– Eu, după cum ai înțeles, toată ziua lucrez cu capul.
Am surâs surprins și Michael îmi spune:
– Râzi dragă, râzi, cu capul și cu bărbile. În perioda comunistă ,continuă Michael, ca frizer și Sally coafeză, câștigăm multișor în special din bacșiș. Aveam tone de mărunțiș acasă. Le țineam în două găleți. Tot bacșișul zilnic. Cam o dată la trei săptămâni se umplea o găleată și mă duceam să cumpăr aur sau dolari la negru.
– Nu te temeai, întreb?
– Ba da! Dar ultimii căutați de poliție sunt oamenii ce lucrează cu capul. Și apoi toată poliția se tundea și bărbierea la mine. Și ei lucrau tot cu capul… Râde! După eliberare am avut destul de mulți bani. Ne-am cumpărat o casă frumoasă și mașină. Și nouă și fiului. Ne făceam vise să vedem lumea. Dar după vreo trei ani Sally s-a îmbolnăvit. Cu cine, spune-mi cu cine, să împart bucuria vacanțelor, sau orice altă bucurie ce o am în viață. Am fost pe la toți doctorii. Nu se poate vindeca! Sally are și zile mai bune de cât vezi tu, îmi spune. Dar alea rele sunt îngrozitoare, nu vrea nimic, nu mănâncă sau mănâncă în neștire. Doamne!
– Nu știu ce să-ți spun, am murmurat sincer. Trebuie să fii tare să faci totul singur.
– Sigur, zice el, am vrut să vin în Israel dar mă tem. Întâi limbă e grea și apoi acolo la voi, continuă Michael, calci pe capete deștepte!
– Dar tu tunzi și capete mai puțin deștepte, îi zic eu încercând să schimb subiectul.
Sally mânca, cu capul adâncit în farfurie, și părea că nu aude nimic din conversația noastră. Michael schimbă subiectul:
– Ai văzut aseară la televiziune fetițele alea?
– Ce fetițe, zic, am adormit!
– Doamne, zice Michael, nu credeam că la televiziune se pot da așa programe. Sally adoarme greu. Am putut sta treaz cu programele astea până a adormit ea. I-am promis că diseară mă uit și eu. „Beltz, Meyn Shtetele Beltz”… a început cântecul vechi, melancolic a lui Michael.
– N-ai mâncat nimic, îi zic.
– Nu! Mă duc să-mi iau o farfurie nouă cu mâncare caldă, replică MIchael. Plătesc destul de mult la hotelul ăsta! Își pot permite paguba asta. Farfuria lui Sally era goală. O întreb dacă dorește să-i torn o cafea și îmi arată ceașca ei. Îl rog pe chelner să o umple.
Între timp intraseră americanii. Un miros delicat de parfum venea din direcția lor.
– Cum ați dormit? îi întreb. S-au uitat unii în ochii celuilalt și au chicotit. Cel mai bun semn că totul a fost perfect. Gideon mă întreabă în ebraică
– Ai dormit aici? insinuând că am venit la masă foarte devreme.
– Aproape, îi zic eu care nici nu începusem să-mi beau cafeaua. Am mâncat aceleași ouă cu jumări care în Israel sunt greu de făcut. Jumările nefiind kosher.
– Cei cu doctorii? mă întreabă Rhea.
– Păi nu știu, îi spun pe un ton de scuză, căci devenisem fără voia mea un ghid al grupului cu multe probleme de geriatrie.
– Știți ce, hai să dăm un telefon! spune Rhea.
– Nu, zic, mă duc să văd ce e cu ei, și așa am terminat de mâncat deja…
M-am dus la recepție. Cu recepționista eram permanent în legătură. Făceam glume pe orice subiect… de câte ori ne vedeam. Ea râdea, eu apreciam delicatețea ei. Sun la Kaufmani dar nu răspunde nimeni. Întreb camera și fug pe scări un etaj până la 105 camera doctorilor. Bat în ușă nici un răspuns. Bat mai insistent.
– Poftim! se aude dinăuntru.
Deschid ușa. Pe un fotoliu stătea Lizica. Într-adevăr trebuia să fii fost o femeie frumoasă. Părul alb frumos pieptănat cu două bucle în fiecare parte a feței nu-i puteau ascunde linia distinsă. Shalom stătea pe pat. Un tip înalt, îndoit, părea copleșit de vârstă. Amândoi îmbrăcați de ieșire dar totuși păreau în mijlocul unei discuții controversate.
– Hei, le spun eu, de ce nu coborâţi la masă?
– Păi din cauza lui Schindler îmi spune Shalom.
– Ce are Schindler cu masa de dimineață? zic. Veniți mâncați și apoi… nu mergeți la muzeul Schindler dacă nu vreți.
– Nu, nu-i așa! spune Lizica… De fapt e prima dată când am vorbit cu dânsa.
– Nouă ne place tare mult grupul ăsta deși suntem cei mai bătrâni.
– Voi bătrâni!? spun eu… Păi fără voi cine o să mai spună „Asta e, n-ai ce-i face!”.
– Stai jos te rog, îmi spune Shalom, arătând spre un scaun de lângă ușă, vreau să-ți povestesc ceva. Era greu pentru mine, două povești în aceași jumătate de zi. Spun:
– Sper să nu fie ceva trist!?
– Ba da! zice Shalom. De fapt nu e trist, e o parte din viaţa noastră, care o retrăim aproape zilnic, aproape peste tot… Era la sfârșitul lui iunie 1941, Lizica avea 9 ani eu aveam 18, începe Shalom povestea. Vorbea calm curgător, nu i se vedea nici o ezitare. Nu ne cunoșteam eu și Lizica. Lizica era dintr-o familie religioasă. Avea încă 2 frați unul de 12 și unul de 16 ani… M-am uitat la Lizica plângea, plângea în hohote. Plângea încet aproape fără zgomot. Din când în când răsufla greu, plângea cu sughițuri pe care încerca să le oprească… Tot corpul i se cutremura dar nu scoatea un sunet. Shalom și-a scos ochelarii i-a șters de un abur dens. Ochii lui mici, erau roșii și se vedea pe ei miopia mare. Legionarii au început să intre în case, să scoată bărbații trăgându-i de păr și de barbă. Eu continua Shalom am plecat cu tata la Vaslui la o rudă. Ne temeam de ce o să se întâmple. Mama a rămas în magazinul de perdele din colț. Ea a scăpat ascunsă de o vecină. La Lizica situația era mult mai grea. Nu aveau unde să plece nici nu aveau bani. Erau săraci. Cum au auzit țipetele de pe stradă, strigăte răstite, înjurături, mama lui Lizica și Lizica s-au ascuns într-o cămară din WC-ul de lângă camera de oaspeți. Acolo țineau câteva mături, fărașe, căldări. Fiind înăuntru în WC și cu o ușă groasă ascunsă în zid, înghesuite bine una în alta, nu au auzit nimic din ce se întâmplă în casă. Poate doar ceva ce semănau a împușcături. Dar nu știau dacă sunt din casă sau de pe stradă. După câteva ore când zgomotele au încetat, cele două femei bătrâna și fetița, aproape anchilozate de înghesuiala incomodă au ieșit din ascunzătoare. Tatăl și cei doi frați zăceau întinși morți pe podea. Omorâţi de barbari, cu trupurile mutilate de gloanțe, aruncați în diferite locuri din casă. Acolo unde ura perfidă îi prinsese. S-au așezat pe jos și au stat nemișcate ore în șir, până a doua zi. O rudă le-a luat la ea. De atunci Lizica are părul alb, nu chiar ca acum, dar e aproape albă de la nouă ani. Nici ea nici maică-sa nu au mai fost ca înainte de atunci. Lizica continua să plângă, parcă nu era vorba de ea, dar povestea o cunoștea și o șoca. De data asta hohotele ei se auzeau în toată camera hotelui Columbus. Shalom continuă: peste exact 9 ani eu eram deja doctor în medicină și am aflat de povestea lor. Imediat ne-am întâlnit, ne-am plăcut, ne-am iubit și de atunci suntem nedespărțiți. Shalom vorbea clar, repede, parcă încercând să scape de greutatea povestirii spuse. Nu am vorbit nimănui ani de zile, nici eu nici Lizica, de întâmplările astea nefericite. Mie, spuse Shalom, mi le-am povestit de sute de ori, dar nu am fost în stare să o spun cu glas tare. Când a fost în Israel Ziua Holocaustului, anul ăsta, am întrebat-o dacă nu vrea să vizităm Polonia, poate Auschwitz, poate muzeul Schindler, ca să încercăm să uităm povestea noastră de acum peste 60 de ani. Să nu ne mai gândim în fiecare an doar la durerea noastră. Ne-am hotărât amândoi să o facem. Dar v-am întâlnit pe voi… și lui Lizica îi e foarte greu! Se teme să nu vă stricăm vouă excursia.
– Prostii, zic eu, haideți jos să mâncăm ceva.
Lizica și-a şters lacrimile, ușurată parcă, s-a aranjat puțin într-o oglindă. S-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat. Cu greu m-am dezlipit de ea. Shalom ne strângea pe amândoi. Când am deschis ușa dau de americani și moldoveni. Știau că e ceva de rău dar nu înțeleseseră exact despre ce e vorba. Nu știu cât timp au stat afară lângă ușă. Nu știam ce au auzit, ce au înțeles din cele auzite… Am mers toți în holul hotelului.
– Înainte de a merge la masă vreau să vă spun două povești scurte am spus eu cerând permisiunea lui Michael și a Lizicăi. Am primit aprobare printr-un semn cu capul. Întâi am povestit chestia cu gălețile de bani în engleză și română. Nu știam cum se spune găleată în engleză… Gideon m-a ajuta el știind și ebraică. Spre sfârșit Lizica şi Rhea stăteau lângă Sally și o țineau de mână. Am avut senzaţia că doctorii Shalom şi Lizica știau exact care e problema lui Sally, sigur mai bine decât o apreciam eu!
Am așteptat câteva momente și am povestit tot în două limbi povestea Lizicăi. Acum Sally și Rhea plângeau în hohote cu capul pe genunchii Lizicăi. Un lucru curios, sau poate numai mi s-a părut, că și doamna de la recepție își ștergea lacrimile de data asta. Gideon a spus în engleză mergeți cu noi o să vă fie mult mai ușor. Când vorbea Gideon avea alura unui locotenent din armata israeliană în rezervă. Comanda parcă. Toți trebuiau să-l asculte. Haideți la muzeu. Nu am zis eu, întâi breakfastul pentru doctori și apoi ei vor decide. Eram sigur că vor accepta. Simpatia și empatia pentru ei era totală… dar și pentru Sally. Misiunea mea de ghid devenise mult mai ușoară.
După masă apropo, abia acum am mâncat și eu un breakfast serios, cu poftă, ne-am îndreptat pe jos spre muzeul/Casa Schindler. Era aproape 11:00. Pe drum am discutat dacă Schindler trebuie acuzat sau nu. În unanimitatea opinia a fost că nu trebuie acuzat ci glorificat, pentru că cine salvează o viață a salvat un univers întreg. Shindler salvase cam 1.200 vieţi.
Muzeul și Casa Oskar Schindler
Bineînțeles mi-am potrivit obiectivul sentimentelor la 1X încercând să fiu cool. E greu să fi cool în Polonia. Încercam să fiu lângă Lizica ca să o pot ajuta la nevoie.
Shindler nu a fost evreu. Îi plăceau femeile (ca la aproape toți bărbații pe care-i cunosc eu) și-i plăcea să bea numai băuturi fine (cu-i… nu!). M-a șocat să aflu că a fost acuzat de evrei că nu i-a salvat și pe ei sau măcar mai mulți dintre ei. Dar omul ăsta a salvat în fabrica lui intre 700-1200 de suflete. Cineva care salvează un suflet de om, o viață, își cumpără veșnicia scria pe un zid la intrarea în muzeul holocaustului din Ierusalim. Modest aranjate, fabrica muzeu, și Casa Schindler erau impresionante. Îți arată cum a reușit Schindler să-i convingă pe naziști că evreii aceștia sunt necesari luptei naziștilor. Eu personal cred că e un erou acest Schindler. Aici de fapt am avut prima întâlnire cu problema evreiască a Poloniei. Pe mine nu mă interesa trecutul… Eu nu sunt istoric! Trecutul perioadei ăsteia te face trist și nu aveam chef de asta. Dar voiam să văd prezentul… Cum trăiesc polonezii de astăzi problemele trecutului lor!
Vedeți voi, fiecare din noi e un rezultat a genelor moștenite de la părinții lui, a casei părintești, a locurilor a căror iz le-a mirosit, al cărui aer l-a respirat. Dar când ne uităm înapoi noi cei de acum, pierdem câteodată puterea de a înțelege ce s-a întâmplat atunci, înapoi, și nu ne putem uita la fapte sau nu vream să privim faptele în ochi. Probabil că nemții au făcut cele mai groaznice crime pe care istoria le-a trăit umanității! Oare ăia erau oameni? Totuși, dacă astăzi te plimbi prin grădina Marienstadt din Berlin și vezi zecile de anunțuri cu „Aici nu pot intra câinii și evreii între orele 10:00 şi 17:00” după decretul de la Berlin din 1940, martie 3, sau „Pe banca asta nu pot sta…”, atunci te gândești că nemții aceea nenorociți, au lăsat în urmă un popor mare. Ei și-au acceptat crimele! Sigur asta nu le scuză bestialitatea părinților sau a bunicilor lor. Dar astăzi dacă o mamă se plimbă prin Marienstadt Garden, ea și numai ea trebuie să-i răspundă copilului ei de șapte ani care știe deja să citească, la întrebările: „Mamă ce-i asta? Ce este anunțul ăsta? De ce s-a întâmplat asta? Cine a pus anunțul atunci? Cine l-a pus acum? E adevărat?”. Asta îi obligă, cred eu. pe părinți să se uite în ochii copilului și să se spovedească, ori asta înseamnă până la urmă să încerci să te măsori cu un trecut îngrozitor. Asta înseamnă o încercare de a confrunta cu trecutul și nu a fugii de el.
Înapoi la muzeu. Cam în toate muzeele eu procedez la fel. Întâi citesc – fără să vreau și memorez – tot ce e scris, pe podea, pe tavan, pe pereți, pe exponate, şi apoi iau un ghid să-mi explice el ce am văzut. Așa am făcut și aici.
Ghidul vorbea o engleză corectă, mi-a explicat cum evreii au primit de la rege o mlaștină numită Kazimierz… Regele era convins că așa o să moară acolo toți de holeră și murdărie care mistuia deja Cracovia și cum au reușit să o transforme într-un oraș înfloritor. Cu primul mare spital din Polonia și una din primele Universități. Apoi mi-a povestit cum în ghetto evreii trăiau la început bine. I-am spus ghidului că nu știau ce-i așteaptă și am început să-l întrerup în descrierile recitate pe de rost…. Dacă reușești să scoți un ghid (pe care-l apreciezi) din recitatul lucrurilor învățate și nu toate înțelese, atunci cu adevărat poți discuta de la om la om. Interesant pentru mine a fost povestea cum că (să evit cacofonia) o zi înainte de a lua pe cei 50.000 de evrei ai ghettoului din Krakow spre deportare, au intrat la universitatea din Krakow unde erau 202 profesori din care 196 evrei. Le-au cerut să meargă toți în liniște spre mașini care să-i ducă la noul loc de lucru (crematoriile!). Nemții au fost foarte nemulțumiți că rectorul universității nu a ieșit primul și l-au scos cu bastoanele pe spinare și tras de barbă. Aproape că nu se ținea pe picioare. L-am întrebat pe ghid puțin arogant dacă asta era fiindcă erau prea mulţi profesori evrei? Ghidul a zâmbit! Îmi place ghidul…
Deodată începe să-mi spună cât de greu au luptat timp de câteva luni polonezii partizani împotriva germanilor. Cu câteva minute înainte citisem că nemții au intrat între 2-5 septembrie în Warsovia. Pe 6 septembrie la Warsovia s-a citit ordonanța de comportare în timpul ocupației. Polonia capitulase. Polonezii îi idolatrizau pe nemți cam în aceași măsură în care-i urau pe ruși. Marii lor vecini! Nemții după două zile cuceriseră Polonia. Nu era nevoie să fii patriot polonez, era nevoie să spui adevărul istoric nu să-l fabrici. Îl întreb pe ghid:
– Credeți că să fii patriot astăzi înseamnă să negi adevărurile din trecut. Chiar ați luptat atât de greu? De ce ați luptat așa mult și greu doar îi iubeați așa mult pe nemți. Shalom se uita la mine îngrijorat iar Gideon îmi spuse în ebraică, lasă-l în pace, îți cauți cu ăștia? Voi i-ați iubit și ați colaborat cu nemții totdeauna, am continuat, pentru că alternativa voastră erau rușii, nu?
Din momentul acela ghidul a devenit mult mai posomorât, mi-a tăiat 10 minute din turul ghidat de o oră și ne-am despărțit. Nu știu dacă mai eram prieteni. Am continuat să le povestesc prietenilor mei ce mai citisem eu prin muzeu. Deodată Rhea se aşează pe jos și începe să plângă cu sughițuri. În hohote. Gideon era în altă cameră. Mă apropii de ea, o ajut să se ridice. Mi s-a prins de gât și a continuat plânsul. Dar ce s-a întâmplat întreb.
– Uite mi-a spus, familia Meyerson în ghetto! Fotografia lor… Probabil au fost deportați.
– Și cei cu asta, întreb, au mai fost și alte 3.000.000 de deportați.
– Păi bunicii mei sunt Mayerson.
– Da, zic, dar ai tăi au venit din Rusia.
– Niciodată nu poți să știi adevărul, vorbea și plângea Rhea.
– „Asta e, n-ai ce-i face!” a alintat-o Shalom. Numai Michael îngâna: „Beltz, Meyn Shtetele Beltz”…
Muzeul interesant merită de văzut. L-a vreo 200 metrii de muzeu o coadă mare. Doar la restaurant seara mai sunt cozi dar parcă nu așa mari. Cine vrea înghețată am întrebat când am văzut pe cineva ieșind și lingând o înghețată. Gideon nu m-a lăsat să plătesc. Am fost cu toții invitații lui. Era deja 1830. Michael cântă „Beltz, Meyn Shtetele Beltz”… Shalom murmura „Aasta e, n-ai ce-i face!”.
Seara am intrat în toate bisericile din Cracovia. Splendide! O salată foarte bună cu o prăjitură cu vișine, mure și merengue a încheiat o zi grea pentru mine. Shalom cu Sally ne-au tras la un restaurant pe malul Wistulei. Au comandat sandviciurile lor preferate cu brânză și salmon. Doctorii prăjituri cu cafea. Aici am învățat ceva de la un doctor prieten: „Bucură-te de dulciuri cât timp n-ai diabet!”. Gideon cu Rhea au avut parte de uriașul cordon bleu (care nu mi s-a părut de invidiat), cartofi la cuptor, varză acră și bineînțeles două sticle de vin din care am băut cu toții. Singura care nu bea niciodată era Lizica. Noaptea obosiți, dar fericiți ne-am îndreptat fiecare spre hotel. Mi-am amintit de filmele recomandate de Michael. Dar eram prea obosit…
A patra zi..
Pe la 8:00 eram la masa pe care o aranjasem pentru ora 9:00. Am continuat să citesc articolul din „Israel astăzi” pe care-l întrerupsem în urmă cu trei zile. Doamne cum zboară timpul. În trei zile am trăit istoria afectată de geografie a Iașului, New Yorkului și a Durleștilor de lângă Chișinău. Eu plec astăzi din Cracovia, Krakov, Krakow sau cum vor polonezii să o numească. Plec pe la 15:00 cu autobuzul la Zakopane.
Astăzi aș vrea să mă plimb prin centru. Piața centrală, catedrala și apoi pe malul Vistulei. Îmi băusem prima cafea, Mâncasem niște zacuscă foarte gustoasă și niște salam ca de Sibiu și cu o pâine neagră excepțională. Între timp până-n 9:00 au venit cu toții. S-au așezat la masă. Eu am primit un telefon din Israel și am stat pe hol vreo 30 minute… M-a sunat și am vorbit cu cineva de la lucru. Când m-am întors în restaurant toți păreau sătui. În afară de Rhea cu Gideon ce nu-și găsiseră ceva potrivit pentru breakfast.
– Ok zic, prieteni eu plec azi. Nu a fost un șoc pentru nimeni, numai că aproape toți au spus: „și noi plecăm azi!”. Rhea cu Gideon zburau spe Warsovia, Shalom cu Lizica mai stăteau o zi să vadă Auschwitz-ul. Michael și Sally plecau la Lvov cu trenul. Aveau rude sau prieteni acolo.
Ne-am luat rămas bun de la doctori, nu înainte de schimba numărul de telefon. Ei luau un taxi până la un loc de întâlnire al unei excursii de o zi la Birkenau şi Auschwitz. Nu-i invidiam știam că vor trece clipe grele, dar omul când vede durerea altuia, intru-un mod absurd și de neînțeles îl simte ca pe propria durere puțin estompată. Oare e adevărat? I-am condus toți, la taxi pe doctori. Taxiul comandat de la hotel a venit la timp. Michael îmi spune:
– Tu nu pleci nicăieri, vii cu noi să vedem orașul și în special cimitirul vechi! Un cimitir făcut prin anul 1.500 și menținut bine lângă o sinagogă mai mică care ține de cimitir. Și ea cu o vechime de peste 500 ani.
Tare nu aș fi mers cu ei. Aveam nevoie de puțină libertate! Nu am putut ceda. Nu am avut o scăpare pregătită. Ne-am îndreptat spre cimitir care era la o distanță de 2-300 metri de hotel. Nu sunt un iubitor al cimiterelor. Iar sinagogile, și mari fiind, sunt deobicei foarte modeste deși majestoase prin simplitatea lor, vezi una… le vezi pe toate! Aici am aflat povestea celor 50.000 de evrei deportați… Versiunea evreilor! Puțini au ajuns la Warsovia pentru selecția (actia) către lagăre. Mulți au fost uciși în casele lor. Cărțile de rugăciune au fost arse cu miile. Ce a mai rămas era acum în muzeul cămăruței numită sinagoga cimitirului.
Cimitirul era impresionant. Inscripții care au ținut 500 de ani. Familii întregi aranjate în cavouri. Nume toate în ebraică și cu date în ebraică încrustate pe pietre. Cred că cimitirul ăsta ar trebui vizitat de toată lumea. Poate toate cimitirele. Michael îmi spune cât e de impresionat. Era impresionant şi greu de suportat. Mai mult trist. Deodată Michael strigă:
– Unde e Sally a mea?
Toți ne-am uitat îngrijorați în jur. Rhea şi Gideon au înțeles imediat ce l-au văzut pe Michael singur. Am început să o căutăm peste tot. După vreo 20 minute negăsind-o, Michael plângea. Eu m-am adresat unui paznic sau om de ordine pentru ajutor. În 10 minute l-a chemat pe Michael, Sally se ascunsese după un copac în iarbă, nu voia să mai meargă. Voia să rămână acolo. E tare frumos aici spunea ea. Michael a făcut semn că el rezolvă problema. A convins-o să vină cu noi. Apoi Michael a decis că v-a continua singur de aici în colo, doar el cu Sally. Ne-am îmbrățișat cu toții. Sally a râs și a răspuns la îmbrățișarea zicând:
– Îmi place când mă caută Michael, a râs ea. Un râs gol. Ne iubim mult! a continuat ea…
Am rămas doar eu cu americanii! Cu Gideon și Rhea. Plimbări, mâncare, mici burghezi.
Discutăm despre politică, despre Israel și America. Eu le-am povestit și câte ceva de România. La 14:45 eram în autobuzul de Zakopane…
–––––-
Raul ANCHEL
Tel Aviv, Israel
30 ianuarie 2020