Dorel SCHOR: Un cerc vicios

– Ascultă domnule Ştrudelman, îl iau eu tare pe Marcel Ştrudelman. De când v-aţi mutat într-un apartament mai central şi mai grozav, gata? Nu mai cunoşti pe nimeni, nu mai treci să-ţi vizitezi foştii vecini, nu mai eşti acelaş om? Nu-ţi e puţină ruşine?

– Îmi este, mărturiseşte el blând. Sunt frământat, muşcat, consumat, erodat de o ruşine continuă şi neîntreruptă…

În ciuda faptului că fraza pare cam ironică, nu simt nici o fărâmă de ironie în tonul sau privirea lui Marcel. Aşa că îl privesc din faţă şi profil trei sferturi şi constat că dumnealui, de fapt, abia aşteaptă să-şi descarce sufletul.

– Bine, spun concesiv, descarcă-l…

– Ce anume?

– Sufletul.

Marcel Ştrudelman nu pare să mă fi înţeles, dar pentru că nu e nici singurul şi nici nu se întâmplă pentru prima dată, sare peste amănuntul cu sufletul. Şi îl descarcă.

– Acum doi ani, începe el, a născut madam Iliescu şi am fost poftiţi la botez, ca întotdeauna. Dar noi tocmai eram după mutare, casa era cu fundul în sus, nimic nu se afla la locul lui şi numai de petrecere nu ne ardea. Aşa că nu ne-am dus.

– Nu-i prea grav, constat.

– Da, dar nu ştiu cum s-a întîmplat că nu am mai apucat măcar un telefon sau o mică atenţie simbolică să…Şi ştii cum se întâmplă, cu cât trece timpul, mai greu e să repari o neglijenţă. După aia, s-a însurat băiatul lui madam Gurnişt. Voi v-aţi dus cu toţii, am auzit că a fost o nuntă grozavă, cu patru sute de invitaţi şi pepene galben felul întâi ca la marile restaurante… Am fi putut să mergem şi noi, dar nu ne-am dus.

– Chiar, de ce?

– Ca să nu se supere familia Iliescu. Pe bună dreptate, la o nuntă mare da şi la un botez mic nu? Şi ar fi avut per-fec-tă drep-ta-te! Ca să nu mai spun că nici de data asta nu am telefonat, nu am făcut nici un cadou…

– Tot de aia?

– Păi sigur, din acelaş motiv, să nu se interpreteze că… Aşa că atunci când ne-a invitat Menaşe la aniversarea nunţii, douăzeci de ani sau aşa ceva, m-am uitat eu la nevastă-mea, nevastă-mea la mine, ne-a fost ruşine la amândoi şi nu ne-am dus. Înţelegi?

– Aproximativ.

– De ce aproximativ? E foarte clar: adică la Iliescu nu, la Gurnişt nu, şi deodată la Menaşe da? De ce? Pentru că e din Fălticeni? Pentru că am locuit la acelaş etaj cu el? Pentru că e şaten? Am murit de ruşine, nevastă-mea a murit şi ea de ruşine, dar şi de ciudă pentru că tocmai îşi cumpărase o bluză de dantelă, dar am rămas acasă şi nici nu am telefonat, nu am făcut nici cea mai modestă atenţie… Am intrat într-un cerc vicios din care practic ne este imposibil să ieşim.

Marcel Ştrudelman a oftat profund, ca la o radiografie pulmonară, şi-a suflat nasul fără nici un motiv şi apoi m-a privit cu timiditate şi speranţă.

– Da, am rostit eu grav, la prima vedere s-ar părea că… Dar omul nu are voie nici o dată să spună gata, nu mai e nimic de făcut. Vino, de pildă, după masă la înmormântarea bătrânului Sachelarie. A murit săracul…

– N-am să pot, mărturiseşte cu lacrimi în ochi Marcel Ştrudelman…Ce vrei, să se spună că de aia am venit, pentru că nu trebuie să dau nici un cadou? Îmi pare tare rău, dar nu pot, Sachelarie a murit degeaba…