Tăcere
Te porți ca o madonă,
dar gustul tău miroase a fierbere fără infern
ești ca o lebădă neagră
într-un dans nupțial al împerecherii
când mersul felinic,
într-o paradoxală insinuare de nepăsare,
alunecă neglijent în senzații fecunde
Privesti galeș pofta de a te dezbraca
de ultima noapte searbădă și fluidă
fragedul moment dospit cu ațâțare
îl etalezi în șoapte carnale
ce nasc iluzii ale pierderii într-un abandon lăuntric
Îți arunci pletele instinctuale
peste cospsele lacome
să acruiască veghea moftului
aprins al dorinței,
de parcă ploaia indescifrabilă a rătăcirilor
contemplă zborul unei invazii de fluturi
Te simt femeie!
platitudinea negării tale
este cea mai suavă formă de uitare
în care visul se descifrează fără cuvinte
Taci…
Doar te încumetă să exiști !
Hei!
Te rog sa te îndrepți de șalele ruginei!
Ție nu îți trece prin ultima plecare
un Paso Doble cu nechezat de stai?
Nu auzi piedica prafului de pușcă
ce te-a somat să predai arma fugii?
Unde îți grăbești iluziile?
Lasă-le să facă autostopul la drumul cu colb pe tălpile rămasului în urmă!
De ce crezi că în cavalcade se prind gările trenurilor supraaglomerate de bilete pierdute?
Stai ca o ultimă plecare pe peronul orei fixe
și îți verifici indecizia pe tabela de marcaj a minutelor de întârziere
Fugi!
Lasă rochia prea lungă să îți alunece pe lângă dezbrăcare
și tocul sandalelor rupe-le cu degetele foamei
de glezne mângâiate…
Nu te uita la rabdarea timpului
care fumează prea multe secunde din ultima țigară,
scrumul este doar praful din ochii care orbesc vântul
Aleargă!
uită umbra la colțul strazii
și traversează pe lângă zebra cu opoziție între alb și negru
Umărul fără zbor din fața întrebărilor,
știe să își construiască o coapsa de răspuns
Tu, doar aleargă înapoia fugii !
Alter ego!
De mi-ar fi cuvântul arma, morții de prea multă ură
Și silabele infernul arderii făr’ de-ndurare
Aș trimite-n bolgii pasul ce s-a-ncumetat să vină
Cu eternuri pângărite pe a răului cărare
Bunătatea-n coate ruptă, poartă mantie ,,regală”
Și în rugi cu cruce-n spate urcă golgote-n pustii
Că vândută-a fost pe-arginții numărați fără greșeală
Socotind că albu-n suflet e prostie printre vii
De mi-ar fi lumina vie, negură din giulgiul nopții
Atârnată-n laț de umbră pe un eșafod de soare
Cugetul mocirlă fi-va, ce îngroapă floarea sorții
Iară sufletul osânda, cu ani grei de închisoare
Nu doresc să fiu vivante în statui cu măști pe chip
Nu vreau rol de primadonă pe a vieții scenă goală
Îmi doresc sa fiu un lut cu contur însuflețit
Ce alungă din pandore frigul înghețat în smoală
Chiar de par o desuetă ce uitată-i de-astă vreme
Fără rădăcini în crezul capului ce s-a plecat
Zbor naivă printre bolți care-aprind în mine stele
Și visez că doar iubirea-i simetrie pe un șart.
—————————–
Mariana GRIGORE
Iulie 2019