Gheorghe PÂRLEA: Când soarele se va ridica la un băț de prăjină (sau… Dascălul Vasile de la Miroslăvești a știut cu precizie când se va despărți de lume)

        Prins în mirajul fiinţării sale, omul n-are timp să se gândească şi la tragismul finalului. Un final, pentru unii, năprasnic, înainte de epoca consacrată sfârşitului vieţii omenești, pentru alţii – atunci când sorocul e frate cu norocul.
Vasile Pantilimon, un sătean zdravăn la trup şi la minte, nu credea că va muri vreodată. N-avea timp pentru asta. Şi-apoi nici nu trebuia să-şi facă griji, căci se afla în graţiile Domnului. Era dascăl la bisericuţa cea din lemn, lăcaşul de închinare al strămoşilor săi. Avea copiii bine rânduiţi pe la casele lor, căci îi dăduse pe la şcolile de vază ale vremii. Pe unul îl facuse popă, pe altul – profesor, iar pe mezin, învăţător. E drept că şi ei, copiii, s-au arătat cu tragere de inimă pentru asta. Dar numaidecât aveau şi ceea ce le trebuia de la sine, adică glagorie bună, cum numeau pe atunci oamenii locului zestrea minţii.
Cică bărbatul acesta, respectat în sat, avea el şi un of: nu prea fusese mulţumit de nevastă. O ceruse de la ai ei mai ales pentru pământ, căci lui îi cam lipsea această avere râvnită de orice sătean. N-a mai contat că fata aceea de demult, singură la părinţi, o alintată, se ridica în trup doar până la coatele lui, căci el era un zdrahon de bărbat. Şi cum pământ a căpătat dar dăscălia lui nu-i prea lăsa timp să-l lucreze, primea mereu ocările nevestei, care nu mai prididea să ţină gospodăria după ambiţiile neamului său înstărit. Nu-i pria deloc asta dascălului bisericesc. Dar fiind mai mult plecat cu popa pe la treburile cele duhovniceşti, găsi în asta leac supărării lui de-o viaţă. Când se nimerea să se afle sub ocările gurii femeieşti şi n-avea treabă la biserică, îşi lua cârja şi făcea ocolul satului.
– Di ci umbli hai-hui, bunicule, di măsori satu’ cât îi di mare? îl întreba iscoditor nepotul cel mai mic.
– D-apoi, di ci, nepoate? Căci nici eu nu prea am di dat răspuns la întrebarea ta. Ba, poate că din pricina asta: ca să nu mă pună păcatu’ să ridic mâna asupra bunică-ti. Că ia uite ce butuc de mână mi-o croit Domnul! Şi până îmi fac canunul ista, ponoasele chicioarelor, îmi trece sminteala.
Şi uite-aşa, cu năduf şi fără puf, îi cam trecu viaţa dascălului Vasile. Prinse anii cei târzii ai bătrâneţii, când căzu la pat. Şi abia acum înţelese că orice ghem are două capete, căci capătul cel ascuns înlăuntru abia acum se lăsă dezgolit.
După vreo trei-patru săptamani de moleşeală trupească, îşi chemă la el surorile şi pe nepotul     cel care-i purta numele de botez, cel mai zdravăn dintre toţi, căci la acesta îi era nădejdea pentru neputinţa trupului său.
Într-o zi dintre acelea din urmă, vocea îi recăpătă o oarecare bărbăţie, dar trupul nu. Şi se răsti, din patul său de neputincios, la surori:
– Să nu cumva să plecaţi la casele voastre azi, cât a mai rămas din zi, şi mai ales la noapte! Căci atât mai avem di petrecut împreună. Ba, şi mâine o bucăţică de zi… Cam cât îi trebuie soarelui să se ridice de-un băţ de prăjină.
– Ce spui tu, Vasile?! D’apoi asta numai Domnul o ştie. Tu bâigui, dragă frate, căci aşa-i omu’ la suferinţă.
Şi n-apucă soră-sa Ileana să-şi termine vorba, că bătrânul i-o reteză, cu repezeala lui dinainte:
– Să nu vă pună păcatu’ să vă-ndoiţi di spusele mele şi să mă lăsaţi cucuvelei, că rămâneţi cu păcatu’! N-apucaţi a lua dezlegare di la mine pentru cât mi-ați greșit, că mă găsiţi fără suflare. Am zis, şi mai zic o dată, că mâine, când soarele se va înălţa la un băţ de prăjină de la coama Gruiului, vă liberez de corvoada asta la care v-am supus.
Trecu lunga noapte a supravegherii, când, pe la prima geană a dimineţii, vocea celui aflat îngropat în pernele patului său de suferinţă, deloc mai stinsă decât cea dinainte, se auzi din nou:
– Nepoate, ieşi di vezi dacă o răsărit soarele!
– Bunicule, soarele o fi răsărit, da’ pentru cei di la Moscova. Cam într-o jumate de oră răsare şi pi la noi.
– Măi nepoate, îl înţepă cu vorba bătrânul, da’ di unde ai tu atâta ştiinţă de carte? Că eu ti ştiam pălmaş.
– D-apoi, pentru numai atâta ştiinţă, bunicule, mi-o fost de-ajuns şcoala di patru clase…
– Măi băiete, soarele n-o fi răsărit, cum zici tu, da’ vezi dacă vântu’ s-o oprit!
– Da’ ci treabă ai mata cu vântu’?! întreabă mirat nepotul.
– Dacă eşti aşa di curios, iaca ţi-oi spune… Vântu’ mie nu mi-o prea priit în viaţă. Eu îs mare la trup şi l-am simţit mai zdravăn decât voi. Acum însă se vede bine că nu-i mai fac faţă.
-Da’ în casă, bunicule, nu bate vântu’!
– Nepoate, mintea mi-i trează, eu de trup vorbeam. Că iată ce îţi cer eu ţie…
– Cere-mi orice, bunicule!
– Dar nu orice ţi-oi cere, dragă nepoate, că nu mai am decât o dorinţă… Caută tu scaunul cel cu spătar, aşază-mă cum ti pricepi pi el şi scoate-mă în grădină! Cheamă-l şi pi Costachi Plai, vecinul, să te-ajute… Da’ fă-o cu grabă, că acuşi ajunge soarele unde-am zâs, ş-apoi, digeaba!…
Şi, ca într-un adevărat ritual, nepotul şi ajutoarele lui ad-hoc îl scoaseră pe bătrân în grădină. Soarele se ridicase deasupra satului, atât cât luminătorul zilei să mângâie auroral un petic de rai de pe malul Moldovei, străjuit la vest, în ceaţa zării, de Ceahlăul cel pleşuv, cu ţeasta în cer. Un prilej anume hărăzit suferindului care ştia, cu o precizie neverosimilă, că, în sfârşit, sosise vremea să-şi ia bun-rămas de la Edenul său.
Adus îndărat, în patul slabiciunei bătrâneşti, Vasile Pantilimon, dascalul Bisericuței de de lemn de la Miroslăvești, îl mai trimise o dată afară pe nepotu-său Vasile, ca să cerceteze semnul cerului pentru sfârşitul vieţii sale pe pământ. Muribundul primi repede încrdințarea că soarele se afla ridicat cât lungimea unui băţ de prăjină deasupra dealului de la răsărit al satului. Era atât de aproape de semnul destinului, încât bătrânul avu timp doar să-şi ridice mâinile pe piept, să-şi încleşteze degetele unele întraltele și să respire adânc de trei ori. Odată cu aceste semne de neîndoielnică despărțire, pe obrajii dezgoliţi de carne ai bătrânului, două lacrimi simetrice se prelingeau lin, luminate îndeaproape de nouă lumânări tremurânde.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

Miroslovești, jud. Iași 

20 iunie 2019