Vând destine și iluzii unor suflete păgâne

Care stau la poarta sorții neștiind ce va fi mâine..

Au vandalizat cuvinte pe altarul suferinței

Înviind în gura morții lacrima ce-a curs credinței..

 

Nu s-au ostenit vreo clipă să citească o psaltire

Biciuiţi de suferință, au strâns gânduri în neștire

Implorând divinitatea, au hrănit teama flămândă..

Și-au strivit cuvinte-n buze neavând sorţi de izbândă!

 

Le-au râs demonii în ceafă tot sorbindu-le suflarea

Au curs stelele din ceruri luminându-le cărarea

Însă ei au sânge-n gură îmbătaţi de falsă rugă

Nu mai au nici o suflare, nici minute să le ajungă..

 

Obosiți de-atâta viaţă, se retrag în cimitire

Lăsând preoții să cânte „veșnica lor pomenire”

Mă întreb câte iluzii voi mai vinde până când

Voi simți vălul de gheață îmbracându-mi bietul gând..

 

 

SPITALUL DE NEBUNI 

 

Pășesc pe holul sumbru, e-o liniște bizară

Saloanele-s ticsite de pacienți nebuni

Zăresc, lângă-o fereastră, privind năucă-afară

O tânără ce-și plânge soarta-n pumni…

 

Într-un salon macabru în care jegul țipă

Stă tolănită-o babă c-o pernă strânsă-n brațe

Nu scoate nici un sunet, nu mișcă nici o clipă

M-a salutat cu-n ghiorăit de mațe…

 

Pe coridor, în față un alt bătrân ce cască

Cu degetul ăl mare imaginează-o sferă

Ce-o fi ascuns sărmanul sub actuala mască

De-ndură-o existență-așa mizeră?!

 

În capăt este ușa ce dă spre libertate

E îmbrăcată-n gratii dar nimănui nu-i pasă…

Văd doctorul de gardă, în mână ține-o carte

Dar ochii lui sunt pironiți pe masă…

 

Mai zăbovesc o clipă căci am zărit un tânăr

Ce-și linge-ncet țigara făcută din hârtie…

(Zâmbește spre gândacul ce-l gâdilă pe umăr)

Apoi se-ntoarce și mi-o-ntide mie.

 

Mă înfioară locul, nu știu ce-ar spune unii

Un strop de îndoială îmi încolțește-n minte

Aici sunt doar bolnavii, afară sunt nebunii

Încătușați în viață și-n cuvinte!!!…

 

 

POEM DE LUNI

 

Am dat drumul gândului

să zboare

departe de lume,

departe de soare.

Năuc

s-a așternut la umbra unui nuc.

Și obosit

a adormit.

Am trimis după el un alt gând

apoi altele rând pe rând

Toate lenevesc

iar eu, fără ele

mă plictisesc..

 

 

VISARE

 

Joc șotron la miezul nopții cu-o mumie egipteană

Este vis sau e aievea? Simt miros de smirnă arsă

Lângă mine, fără straie, nefiresc de pămînteană

O copilă cu păr roșu frumusețea își revarsă.

 

Râde în mirajul nopții, aruncând săgeți de ceară

Ochii vineți și-i rotește peste zarea-întunecată

Cântul ei pătrunde-n mine, mă străpunge ca o gheară

Visu’mi spune că sunt vie dar copila este moartă..

 

Hieroglife fără noimă îi apar sub talpa-i goală

Dănțuie în umbra lunii presărând stele-n cărare

Încât mumia vrăjită mi se cuibărește-n poală

Iar eu, fără să-mi dau seama, îi șterg praful pe spinare.

 

Mintea mea încețoșată de magie..se revoltă

Din crâmpeie de imagini o icoană plămădește

Maica Domnului mi-apare și-mi zâmbește dezinvoltă

Saruntandu-mă cu zorii, din visare mă trezește!

 

 

SUNT VINOVATĂ 

 

Sunt vinovată că privesc spre Cer

Și-n voia sorții rătăcesc prin lume

Povestea mea e plină de mister

Nimic din ce contează n-are nume..

 

Sunt vinovată că respir dureri

Și le transform în amintiri plăcute

Am strâns mănunchi cuvintele de ieri

Ca fericirea chipul să-mi inunde..

 

Sunt vinovată că nu știu să plâng

Când frica îmi scâncește în ureche

Nici șapte vieți, de-aș vrea, nu îmi ajung

Ca inimii să îi găsesc pereche..

 

Sunt vinovată că-n poeme-ating

Tot ce vibrează-acum în jurul meu

Să nu fii trist că nu am să te strig

Iubirea mea e însuși Dumnezeu!

 

 

TU, FEMEIE!..

 

Câte ofuri tu, femeie

Ai ascuns în pieptul  tău?

Câte lacrimi, ca trofee

Le-ai trimis spre Dumnezeu?

 

Ai fost prunc, apoi copilă

Apoi te-ai văzut fecioară

Și te-ai cununat umilă

Dându-ţi foc la inimioară..

 

Ai adus copii pe lume

Și te-ai îngrijit de toate

Cu nădejdea la mai bine

Ţi-ai șters trupul de păcate..

 

Gânduri mii ai strâns în minte

Lăcrimând de-ngrijorare

Te-ai sacrificat cuminte

S-aibă pruncii tăi mâncare..

 

Ai albit de-acum femeie

Dar de asta nu-ţi mai pasă!

Sufletu-ţi de orhidee

A adus pace în casă..

 

Mulţi te văd zâmbind senină

Azi pășind cu fruntea sus

Însă inima ta-i plină

De tristeți de nepătruns

 

Nici în toamna vieții tale

Nu te plângi de vreun necaz

Îţi ștergi lacrima agale

De pe sfântul tău obraz!..

 

 

VELERIM ȘI VELER DOAMNE

 

În liniștea-nserării se-aud fugii căzând

Atâta mi-este iarna de rece și cuminte

Nici vântul nu adie..și doar din când în când

Mai tremură o voce sfârșind niște colinde…

 

Atâta mi-e de dulce în minte amintirea

Din iernile rebele când geru-mi brăzda fața

Plecam cu colindatul, ne strălucea privirea

Simțeam căldură-n suflet, simțeam cum strigă viaţa…

 

Mirosul de gutuie ne dănţuia în nară

Când vreo mătușă blândă tânjea dup-o colindă

Trosnea în vatră lemnul..magia de cu seară

Ne împletea iubirea și-emoția în tindă…

 

Acum îngân în șoaptă o antică colindă

De dragoste și pace îmi e nespus de foame

Nu-i nimeni să m-audă..sunt singură în tindă

Tot „Velerim” mi-e graiul.. Și tot un „Veler Doamne”!!!

 

 

AȘA MĂ ARDE-O DOINĂ…

 

Așa mă arde-o doină în suflet astă noapte

Că-mi tremură timpanul și-mi tulbură gândirea..

Din cer coboară îngeri alunecând pe șoapte

Să-mi netezească visul..să-mi cureţe privirea..

 

Atât îmi e de teamă că doina se sfârșește!

(Și îngerii, în roiuri s-or prăbuși în noapte)..

De unde gerul iernii de-o vreme ne lipsește

Sfârșind colinde fade..ne pregătim de moarte!

 

Mai văd pășind în silă vreo doi copii de-o șchioapă

C-o sorcovă schiloadă..strângând bănuți de-o pâine

Uciși sunt urătorii..indiferenţa-ngroapă

Și datini, și dorințe..nimic nu mai rămâne!

 

Am strâns atât de tare în palme amintirea

Că mi-a scâncit cu sânge imaginea prunciei

Tristețea mă îngroapă.. Rămân cu amăgirea

Că-mi voi ascunde umbra de fața veșniciei..

 

Pășesc pe caldarâmul spălat de trista ploaie..

Pe unde-o fi omătul? Că-i cetina prea calmă..

Îmi tremură timpanul…mi-e doina mai greoaie

I-am otrăvit pe îngeri cu sângele din palmă!

 

 

…ȚI-A RĂMAS PE STRADĂ URMA SÂNGERÂND…

 

Te-am văzut aseară, lângă catedrală, rătăceai aiurea și priveai ciudat

Se-oglindea amurgul pe retina-ți goală..erai ca un demon naufragiat

Prins în carapacea unei vieți nebune ai uitat că timpul ți-a mușcat din chip

Ai lăsat durerea că să se răzbune..repetând povestea regelui Oedip

Nu ți-ai ucis tatăl, ți-ai ucis speranța..cavalerii nopții te-au înconjurat

Nu ți-a priit viața..laptele de mamă de această dată, nu te-a apărat!

Ți-am zâmbit în treacăt, am crezut că poate îți voi reaprinde iar speranța-n gând

Îns-a fost zadarnic..te-ai dus mai departe..ți-a rămas  pe stradă urma sângerând..

 

 

 

MI-AM AMANETAT IUBIREA…

 

 

Mi-am amanetat iubirea unui vânzător de vise

Printr-un strop de veșnicie..și o clipă mister

Ce mai târg! Am stat la coadă de cuvinte interzise

Lângă trei stele-amorțite și un heruvim șomer

 

Am bătut la ușa vremii cu un vers fără măsură

Mi se încâlceau pe limbă mii de rime vinovate

Gustul fad al neputinței mi se zvârcolea în gură

Am tăcut..Dar veșnicia mă mușca perfid de spate..

 

Au scâncit atunci cu mine toți orfanii de pe lume

Sângerau munții de ciudă în oceanele de lavă

Mi-am dorit cu disperare să se-ntâmple o minune:

Să-mi răscumpăr o secundă din iubirea mea suavă

 

Dar am adormit stingheră într-o liniște de ceară

Stelele-mi vegheau culoarea și râdeau mai abitir

Heruvimu-și făcea cruce..salutând o babă chioară

Ce-și vindea și ea iubirea pentr-un loc la cimitir.

 

—————————————

Oana – Adriana ALEXANDRESCU

Focșani

Februarie 2020