Alexandru NEMOIANU: Să lucrăm înțelept !

Capitolul 16 al Evangheliei Sfântului Apostol și Evanghelist Luca, include și parabola despre iconomul necredincios. Este un text mai lung dar nespus de semnificativ. Am să îndrăznesc să îl rezum și să lămuresc unele dintre detaliile privind vremea istorică.

Se spune, ”..era un om bogat care avea un iconom, și acesta a fost pârât lui că-I risipește avuțiile”. În acele vremi, oamenii avuți, bogații, nu își administrau direct posesiunile. Ei aveau administratori care se ocupau de aceasta și erau numiți iconomi. Acești iconomi aveau legătură directă cu cei subordonați și tot ei erau cei care le puteau face viața foarte amară. Oricum, iconomul cu pricina, a fost pârât stăpânului său că nu este corect și în consecință stăpânul îi cere socoteală și îl înștiințează că nu va mai avea acel iconomat.

Iconomul cu pricina era înspăimântat. El era conștient că doar din asta putea trăi și era le fel de conștient că altceva nu știe și nu poate să facă. Zice el: ”Ce voi face, că stăpânul meu ia iconomia de la mine? Să sap nu pot; să cerșesc, mi-e rușine. ”Iconomul incorect în esență își vine în fire și privește în sinea lui critic. Își da seama și ce poate, și ce nu poate și mai ales își da seama că răul făcut de el trebuie îndreptat. Că doar în acest chip va putea avea ajutor și înțelegere de la semenii săi. În consecință el cheamă pe datornicii stăpânului său, unul câte unul și din răvașele de datorie le scade drastic. Pentru acțiunea lui, stăpânul sau îl laudă. Ce înseamnă aceasta? Oare înșelătoria să fie justificare? La nici un caz. Realitatea este alta.

La vremea respectiva, când secta fariseilor domina și controla aproape totul, falsitatea, prefăcătoria erau mod de viață. În chip concret. Cămătăria nu era îngăduită dar era practicată. Pentru a înșela și “salva” aparențele practica era următoarea.

Cel care era nevoit să se împrumute, peste ceea ce ce lua împrumut și peste ce ar fi fost o rezonabilă adăugire, trebuia să semneze mult mai mult. Nu era camătă pe față, dar era în spirit și formă. Nu trebuie uitat că această camătă intra în buzunarul “iconomului”, căci stăpânul lua doar ce era cuvenit lui. Dar cum ziceam iconomul cu pricina și-a venit în fire. El a tăiat toată camăta și adausul necuvenit, s-a pocăit în față celor pe care îi împilase și acest lucru l-a aflat stăpânul lui care îl laudă. Nu este greu de înțeles că această parabolă se referă la relația cu Dumnezeu.

“Stăpânul” este Dumnezeu, iar iconomul este fiecare dintre noi. Fiecăruia dintre noi I se încredințează daruri, bunuri care aparțin lui Dumnezeu. Pentru modul în care vom folosi aceste bunuri, aceste daruri, vom fi judecați.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Să lucrăm înțelept !” →

Alexandru NEMOIANU: ,,La izvor…”

În urma cu mulți ani, când eram încă doar copil, mă întorceam dintr-o preumblare la “Grădina Mare”, în hotarul Borloveniului. Era spre amiază, vreme senină, cu un vânt ușor care sufla pe culme, era o liniște tainică și se auzeau depărtate bătăi de clopot, probabil o înmormântare. Întregul spațiu era de o frumusețe încremenită și în care se simțea o anume tainica jale, ”suspin”. Atunci am simțit prima dată că spațiul are glas și că este viu. Iar mai târziu am înțeles că însăși natura suspina pentru ieșirea din căderea post-edenică. Atunci am simțit că nu numai oamenii, dar și pământul “Țării Almăjului” este viu și față de el avem o solemnă responsabilitate.

Să cauți istoria Românilor Almăjeni și să te rezumi în a o reconstitui din ceea ce arată izvoarele istorice convenționale și oficiale înseamnă să te condamni singur la neînțelegere, insuficiență și finalmente plictiseală.

Istoria Almăjului nu este și nu poate fi rezumata la depanarea unor evenimente, convențional considerate „importante”. Ea este un trup viu, atotcuprinzător, care mereu crește și mereu rămâne credincios sieși și autenticității sale. Pentru a putea pătrunde în istoria Almăjului, pentru a o putea înțelege este mai ales lipsa sa îi privești și asculți pe Almăjeni, cum lucrează, cum povestesc, la bucurie și la necaz, să le vezi casele, portul, să le asculți cântecele. Iar atunci vei putea spune că istoria Almăjului este o doina și o poveste doinită. Doar două dintre cântările lor pot ilustra cele spuse mai sus: „La izvor, la izvorele” și „Tot trecând la mândra dealu'”.

Primul cântec da glas dorului unei fete pentru cel ales. Ea îi amintește ca pentru întâia dată s-au văzut, „la izvor, la izvorele” și acolo au cules ei, împreună, „viorele flori adânci, când le vezi badeo să plângi”. Iar apoi fata îi spune celui drag că îl așteaptă în același loc, „că-nfloresc iar viorele, la izvor, la izvorele.”

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,La izvor…”” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XX)

Evoluţia creştinismului în secolele VII – X

În domeniul funerar, se constată o varietate de rituri, în secolele VII-X, semn indubitabil al îmbogăţirii peisajului etnic şi religios al spaţiului nord-dunărean în aceste secole: alături de morminte de înhumaţie, sunt şi numeroase morminte de incineraţie, datate din secolele VIII-IX şi IX-X. În Muntenia şi Oltenia, domină mormintele şi necropolele de incineraţie sau birituale. Aceste morminte s-au aflat la Stoicani (jud. Galaţi), Erbiceni (jud. Iaşi), Călăraşi (jud. Botoşani), Kalfa (Basarabia), toate datate din secolele IX-X, iar în alte localităţi din Moldova şi Basarabia, din secolele X-XI. În Basarabia, s-au descoperit morminte tumulare de incineraţie, din secolele, VII-VIII şi IX-X, şi în Moldova, din aceleaşi secole un cimitir biritual s-a aflat la Brăneşti (Basarabia), datat în secolele IX-X. În Muntenia şi Oltenia predomină mormintele şi necropolele de incineraţie, la Chişcani (jud. Brăila), Păuleasca (jud. Teleorman), Dorobanţi (jud. Călăraşi), dar şi cimitire birituale, la Tichileşti (jud. Brăila), Plătăreşti (jud. Ialomiţa), Frăţeşti (jud. Giurgiu), Obârşia Nouă (jud. Olt), datate în secolele VIII-X. În Banat, se întâlnesc doar morminte de înhumaţie, datate din secolele IX-XI, în localităţi din judeţele Arad şi Timiş, iar în Crişana-Biharea, s-au aflat 11 morminte de înhumaţie din secolele VII-VIII şi IX-X. În sfârşit, în Transilvania, sunt numeroase necropole şi morminte de înhumaţie din secolele VII-IX şi X-XI, cimitire tumulare de incineraţie ale slavilor, la Apahida şi Someşeni (jud. Cluj), Nuşfalău (jud. Sălaj), ca şi necropole birituale din secolele VII-IX.

Sub aspect funerar, mormintele aflate pun problema apartenenţei etnice şi religioase – incineraţia era practicată de slavi, iar inhumaţia de autohtonii creştini – afirmaţia că mormintele de incineraţie aparţin populaţiei romanizate, cum susţine Eugenia Zaharia, este falsă. Dar menţinerea unor adepţi ai ritului ancestral până în secolele VII-VIII este plauzibilă, iar în anumite regiuni se poate să fi fost resturi de cenuşă ale unor romanici păgâni, harta răspândirii creştinismului în spaţiul românesc cuprinde puncte albe pe lungi perioade istorice! Dar mormintele de incineraţie şi sacrificiile umane sunt clar atribuite slavilor. Prin urmare, folosirea incineraţiei de către populaţia românească creştină este cu desăvârşire exclusă. Ceremoniile funerare sunt asociate cu lexeme româneşti de origine latină: a priveghea, priveghere, priveghi (lat. pervigilare), a comânda, comând (lat. commendare) sau cu cele slave din adstrat (secolele VII-X): colivă (slv. kolivo), colac (slv. kolaci), coşciug (kosi), molitvă, pomană, praznic, jale (zali), a se prăpădi (slv. propasti), a hohoti. Să menţionăm obiceiurile funerare „barbare” ale românilor: bocete, lamentaţii, strigăte, gesturi disperate, ţinută cernită, praznice înainte şi după înmormântare sau la intervale regulate (parastase). Aceste obiceiuri de înmormântare creştine sunt prelungiri ale unor cutume, practici şi rituri funerare vechi al românilor ce s-au perpetuat în mileniul întunecat. Putem concluziona că realităţile funerare din nordul Dunării, în secolele VII-X, sunt foarte complexe: rituri şi ritualuri de tradiţie păgână convieţuiesc cu rituri specifice creştinilor.

În ceea ce priveşte limbajul religios, istoria generală a limbii române, în ultimele trei secole ale mileniului I, se caracterizează prin două mari procese: pe de o parte, transformarea definitivă, cel mai târziu în secolul VIII-a variantei dunărene a latinei într-o limbă, care, prin structură gramaticală şi lexic de bază, se individualiza ca una neoromanică, respectiv, româna, şi, pe de altă parte, începutul penetraţiei vocabulelor slave în limba română, în anii 800-900, secolele IX-X. În acest context, viaţa religioasă a populaţiei nord-dunărene a jucat un rol excepţional. Astfel, în secolele V-VI, s-a încheiat bilingvismul şi încorporarea în latinitate a celei mai mari părţi a populaţiei din nordul Dunării. Generalizarea creştinismului de limbă latină a fost unul din factorii fundamentali ai acestui proces.

Schimbările survenite în evoluţia de ansamblu a limbii, în secolele VII-X, au avut rezonanţă şi în limbajul religios. În acest interval, liturghia din biserica nord-dunăreană se făcea în latină (latina vulgară), dovadă conservarea în scrierile bisericii medievale a expresiei liturghice „Doamne meserere” (cf. Petre Năsturel). Pe de altă parte, de la o anumită dată, secolele VIII-IX, unele momente ale liturghiei (predica) se desfăşurau în română. Ca şi în alte limbi neoromanice apusene, la începutul secolului al IX-lea, conţinutul predicilor, omiliilor, nu mai era înţeles în latină, iar autorităţile bisericeşti şi seculare (statale) îndemnau la transmiterea credinţei în limba vernaculară (populară), la fel s-a întâmplat şi în nordul Dunării. Deducem că, în secolele VII-X, evoluţia limbajului religios de origine latină se încheiase, devenind unul românesc. Dar latina n-a fost eliminată complet din liturghie (de pildă, în Moravia, se foloseau slavona şi latina). Momentul în care latina a fost definitiv înlocuită cu slavona, ca limbă liturgică, în Biserica românească, este greu de precizat. Au existat diferenţe de la o regiune la alta, cauzate de factori multipli: momentul diferit al formării structurilor statale şi bisericeşti autohtone, jurisdicţiile exercitate, relaţiile cu formaţiunile politice vecine, tradiţiile culturale. Fenomenul nu poate fi separat de biruinţa slavei în Biserica românească. Influenţa slavă masivă asupra limbii române s-a exercitat după 800-900, penetraţia termenilor referitori la viaţa religioasă creştină a început în a doua jumătate a secolului IX, după creştinarea bulgarilor şi organizarea structurii bisericeşti, când limba slavonă a fost recunoscută ca limbă liturgică, s-a răspândit alfabetul chirilic, s-a dezvoltat literatura religioasă sud-slavă, mai ales sub ţarul Simeon (893-927). Apoi închegarea raporturilor între bisericile bulgară şi rusă, integrarea spaţiului din nordul Dunării în contextul politic şi spiritual (religios) sud-dunărean, presiunea statală catolică (ungurească), închegarea structurilor politice şi bisericeşti superioare ale românilor.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

20 iunie 2019

Alexandru NEMOIANU: O mare înșelare

Una dintre cele mai mari înșelări este cea de a considera smerenie stări ,,care de fapt sunt de mândrie și auto-justificare. Auto-justificare care, cel mai adesea, cuprinde pe cei apropiați ale căror căi rele la aprobăm din falsa sentimentalitate lacrimogenă de mahala. Acoperim și “justificam” acțiuni mișelești, anti-umane și anti creștine pe care le comit, sau cărora le stau complici, rubedenii ale noastre și ne liniștim numind asta “dragoste”. Nu este dragoste, este complicitate la rău. Cred că există câteva explicații ale acestei înșelări și o privire lămuritoare poate fi de folos.

Într-o privire de ansamblu și superficial, comodă, vom putea spune, „oamenii sunt la fel”. Aici este o clară confuzie între aparent și real. În esență suntem asemănători anatomic, dar deosebiți în fizionomii și cei care excelează, sunt cei care dau adâncime deosebirii. Cei buni și inteligenți au un aspect care în esență este frumos. Cei răi și proști sunt și foarte urâți, după cum și gândirea lor este urâtă…Este cu totul greșită și falsă percepția că standardele se așează de „sus” în „jos”, de la “bine” spre “rău”, ele se așează invers, de la rău la bine, și binele strălucește prin contrast cu răul. Deci, în „mare”, superficial, suntem asemănători. Dar această asemănare proclamată este poate cea mai jalnică manifestare de superficialitate.

Oamenii nu sunt ‘la fel” și nu sunt egali, sunt diferiți, fiecare este altfel și fiecare are importantă, în bine sau rău. Nici ca gen nu suntem la fel, există diferența fundamentală între masculin și feminine și, în vorba Francezului, „trăiască diferența”.

Acestea fiind spuse este interesant de urmărit modul în care se așează orânduirile omenești. Modul în care ele pot fi mai bune, ori mai rele.

În această devenire a așezărilor, sistemelor omenești se poate vedea limpede importanță fiecărei persoane. Căci de fibra morală a fiecărei persoane, de capacitatea ei de a se opune compromisurilor și înșelărilor oamenii, în funcție de acestea, pot trăi oamenii decent, sau pot trăi sordid.

Între înșelări, poate cea mai frecventă și mai stricătoare este părerea de sine „autosuficiența”.

Este manifestarea plenară, fără acoperire a unei stări sinistre, autosuficiență, mulțumirea și părerea de sine. Aici se încalcă îndemnul, „cine nu mă iubește mai mult decât pe copii, frați mama nu este vrednic de Mine” Matei 10;36. Și omul va avea de vrăjmași chiar pe cei din casă lui. Iar mai departe:

“ Cine iubește pe tată ori pe mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiica mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” Matei 10;31.

Este aici subliniat că poruncile lui Dumnezeu nu sunt opționale. Putem și avem obligația de a iubi pe casnicii noștri dar fără asemănare avem obligația de a iubi pe Dumnezeu și poruncile lui. Putem și avem datoria să ne iubim căsnicia dar mai mare obligație avem să le spunem, verde în față, atunci când încalcă voia lui Dumnezeu.Viața creștină și prin asta înțeleg viața în Ortodoxie, singura credință creștină autentică și mântuitoare, este dificilă și pretinde sacrificii. Dar aici, mai toți, comitem o greșeală. Ne imaginăm că aceste sacrificii înseamnă mai ales disciplinarea trupului, prin post, abstinență, chin. Toate acestea sunt însă doar mijloace pentru disciplinarea trupului și pentru călirea sufletului, pregătirea lui pentru a fi vrednic, măcar, să se roage. Iar esențială condiție este smerenia, conștiința nevredniciei personale. Acesteia în chip necesar îi trebuie adăugată relația de dragoste sinceră și în umilință față de aproapele. Capacitatea de a vedea în el, întotdeauna, chipul lui Hristos, cel prin care am fost aduși în ființă. Viața creştină, în Ortodoxie, este un război duhovnicesc purtat până la moarte.

Nu exista putință de compromis și atunci când este de ales între porunca bisericească și obiceiuri proaste și păcătoase ale rubedeniilor nostre nu exista posibilitate de alegere. Putem sa ne iubim rubedeniile dar sub nici o forma nu putem să iubim păcatele lor și în plus avem datoria morală de a numi păcatul pe nume, fără eufemisme, fără discreție și pudoare de mahala, care convin celui rău. Sunt așa de mulți părintii care se pierd și pe sine și pe copiii lor atunci când nu doar că acoperă păcatele evidente al copiilor dar le și justifică. De câte ori nu am auzit fiecare dintre noi penibila lamentație, ”pa ice era sa facă bietul copil” sau, mai jalnic, ”unii fac și mai rău”. În acest fel și cu asemenea “justificări” ne asigurăm nouă și celor pe care credem că îi “apărăm” pierderea acestei lumi și a celei ce vas a vie. Vrăjmaşul omului, necuratul, ne pune dinainte capcane bine-meşteşugite şi aruncă în noi nenumărate ispite și curse viclene și ucigaşe pentru suflet. Asupra multor oameni lumeşti aruncă momeala atracţiilor lumii și a iubirii de cele materiale, prin mândria bogăţiei, a ostentaţiei, a dorinţelor trupeşti şi a plăcerilor. Acestea sunt ispite „groase”, grosolane, care ne fac să arătăm proști și mulțumiți de sine. Gata să privim de sus pe cei săraci și mai ales gata să îi ignorăm și disprețuim. Dar încă mai distrugătoare sunt ispitele „subțiri”, cele care izvorăsc din mândrie și părere de sine.

Acestea sunt mulţumirea de sine, autoîndreptăţirea şi autosuficienţa, pe care ne este aproape întotdeauna cu neputință să le conştientizăm. Orbiți,mulțumiți de noi înșine ne adâncim din prăpastie în prăpastie și repetăm păcatul trufașului fariseu:”mulțumesc că nu sunt la fel ca ceilalți oameni”. (Luca 18;11) De aici până la trufie nu mai este decât un pas. Si tot un singur pas este până, poate, la cea mai mare înșelare,a considera trufia drept smerenie. O confuzie cu urmări mortale.

Pentru păcătosul stăpânit de părere de sine și de auto-suficienţă, este foarte greu să lase gândul bun și mântuitor să intre în sinea lui. Pentru cel mândru, auto-suficient și stăpânit de părerea de sine, răul, starea rea, ajunge să fie considerate virtuți. Teribilă înșelare! Singur gândul smerit poate alunga toate ispitele. Doar conștiința că te afli în păcat și conștiința că „lumea” nu poate salva și că necontenit trebuie să ceri milă lui Dumnezeu te poate lumina și mântui. Demonii știu că doar smerenia îi poate înfrânge. Această armă, a smereniei sincere, ne poate apropia de Dumnezeu și de Împărăția Lui. Doar cu smerenie și dragoste putem sa ne ajutam pe noi și pe cei din jurul nostru. Să ne bucuram în smerenie și să o urmăm necontenit!

——————————

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

18 iunie 2019

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O mare înșelare” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, Știința, Religia și Politica (3)

„Un sistem politic ce nu ține cont de ascensiunea morală a cetățenilor și de practicarea virtuților de către guvernanți este destinat pieirii și scufundă Statul în corupție și înstrăinarea de Dumnezeu.”

Aristotel

S-a spus despre filozofie că este încercarea de a găsi o formă de echilibru a omului cu lumea. Deși bazele filozofiei au fost puse de Platon, așa cum am spus în eseul anterior, Aristotel, și el unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, a fost cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. Spirit enciclopedic fiind, a întemeiat și sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea s-a ocupat de științele naturale, studiul naturii constituind o tradiție a familiei sale. Despre filozofie spunea că toate celelalte științe sunt mai necesare decât ea, dar nici una nu o întrece în excelență.

S-a născut în anul 384 î. Cr. în orașul Stagira din nordul Greciei, ca fiu al medicului curții macedonene. Rămas orfan, la optsprezece ani pleacă la Atena, unde se alătură ilustrului grup al celor care lucrau și studiau la Academie sub conducerea lui Platon. Devine elevul acestuia, având o natură spirituală realistă, diferită de cea a profesorului său. Acesta avea obiceiul să-l numească „Mânzul”, știindu-se că mânjii își lovesc mamele când ele nu au destul lapte. Rămâne la Atena timp de 20 ani. În anul morții lui Platon a părăsit Atena. Avea 37 ani, era un savant și un cercetător consacrat. A fost profesorul acelui băiat din Macedonia care mai târziu a întemeiat un imperiu și a fost cunoscut în istorie drept Alexandru cel Mare. A murit în anul 322 î. Cr.

Era un bun vorbitor, se exprima limpede în discursurile sale, era persuasiv în conversație și avea un spirit caustic. A crezut că toți oamenii au sădită în firea lor dorința de a cunoaște, că dobândirea înțelepciunii oamenii o doresc instinctiv. Fericirea pentru el consta într-o viață alcătuită dintr-o activitate intelectuală și din contemplație. N-a fost însă un intelectual retras. Viața contemplativă pe care o recomanda nu trebuia petrecută într-un fotoliu sau într-un turn de fildeș. Dorința cea mai nobilă a unui om este să ajungă nemuritor sau să imite zeii, pentru că astfel devine mai desăvârșit și mai împlinit ca om. Erorile lui, se presupune că au fost făcute din neatenție sau din lipsă a tehnologiei avansate (aparatură). El recunoștea că în cunoașterea științifică se pot înregistra progrese și se pot face revizuiri. Mihail Eminescu poetiza: „Ce-un secol ne zice ceilalți îl dezic…”.

Pentru a explica lumea înconjurătoare, erudiții greci din Antichitate se bazau pe capacitățile lor de observație, de deducție și pe raționamentul logic și credeau că în acest mod pot ajunge la concluzii corecte. Lăsându-se îndrumați de această metodă, ei au ajuns la mai multe concluzii corecte, de pildă că în univers există o ordine fundamentală. Însă impedimentul lor l-a constituit faptul că observațiile lor se limitau la ceea ce puteau percepe cu ajutorul simțurilor, limită care i-a dus pe mulți filozofi geniali, inclusiv pe Aristotel, pe piste greșite. De exemplu, ei credeau că planetele și stelele se mișcă în jurul pământului și la acea vreme, acest crez era considerat un indiscutabil.

În Europa „creștină” a Evului Mediu, unele dintre învățăturile lui Aristotel au obținut statutul de adevăr recunoscut, acceptate fiind pe scară largă ca fiind corecte. Teologi romano-catolici, cel mai cunoscut fiind Toma d’Aquino (sec. XIII), au inclus în studiile lor teologice fragmente din lucrările lui Aristotel.

Pentru Aristotel, sufletul este principiul vieții și al mișcării ființelor vii, în cazul omului adăugându-se principiul inteligenței, diferit de Platon care separa complet și dramatic sufletul de trup. Meritul cel mai mare al lui Aristotel este de a fi dat gândirii științifice metoda silogistică – procedeul dialectic de gândire care ne duce la adevăr, prin el găsind adevărata natură a lucrurilor. A introdus conceptele de materie, formă, putere, act. Știința are de explicat cauzele acestor deveniri, iar metafizica – cauzele ei, începând cu Dumnezeu „primul motor”, care mișcă totul și care gândește toată devenirea lor.

În cartea sa „Despre suflet” definește sufletul drept un „act” al corpului, cu regiuni deosebite: cea inferioară – cea vegetativă (comună plantelor și animalelor), cea senzorială rezervată animalelor și cea rațională rezervată omului: „Ceea ce este propriu fiecărui lucru, este din fire cel mai bun și mai plăcut acestuia – pentru ființele umane, de aceea, viața conformă cu rațiunea este cea mai bună și mai plăcută, de vreme ce rațiunea mai mult decât orice altceva este omenească. Astfel de viață, prin urmare, este totodată și cea mai fericită”.

Spiritul uman se naște ca o tabula rasa în care se imprimă experiența câștigată – constituind intelectul pasiv, dar în afara lui există și un intelect activ, nemuritor, veșnic, partea pe care o are omul comună cu zeii.

Ca și magistrul său, Aristotel a scris mult. Opera lui Aristotel se compune din: Scrieri despre Logică, Scrieri despre știință, Scrieri metafizice, Scrieri etice, Scrieri estetice, Scrieri politice. Scrierile au fost descoperite pentru cultura europeană în timpul Evului mediu. La început cultura aristotelică a fost preluată de arabi, prin traducerile siriene, de unde a trecut în Evul Mediu creștin. A dominat toată filozofia creștină, scolastică, până la venirea timpurilor moderne.

Ceea ce a determinat dezvoltarea filozofiei aristotelice a fost mai ales concepția platonică despre Idei. Aristotel considera această viziune a lui Platon a fi singura realitate adevărată și temeiul determinant al lumii aparițiilor, ca fiind o concepție pe nimic fundamentată și care are ca urmare o dublare a realității, fără să poată însă explica cum este posibil ca lumea ideilor să producă lumea reală. Concepția platonică despre idei nu poate lămuri de unde își are originea deosebirea caracteristică prin care lumea aparițiilor se deosebește de lumea ideilor, așadar ea nu poate lămuri originea devenirii și a evoluției. Aristotel ținea la convingerea că lumea ca totalitate este un organism uriaș fundamentat pe un temei unitar spiritual, împărtășise și concepția platonică despre idei, dar cu o corectură importantă că acestea nu mai sunt niște entități supra-senzoriale, ci ele sunt potențe active în lucruri; ideile sunt în lucruri și fără de acestea nu este posibil nici un lucru. Ideile, lucrurile și materia nu sunt trei grade deosebite ale realității, ci factori corelativi ai aceleiași realități, factori ce colaborează pentru a produce ceea ce este esențial în evoluția naturii și a vieții. Ideile sunt, desigur, acelea care fac să apară lucrurile din lume și care le dau acestora forma lor. Că lumea este un proces evolutiv presimțise și Platon, dar nu a putut explica originea acestei deveniri, ceea ce a reușit Aristotel.

Pentru el ideile nu duc o existență liniștită în transcendent, cum credea Platon, ci ele sunt puteri active în această lume. Ca atare Aristotel înlocuiește noțiunea de „idee” cu aceea de „formă”. Substratul tuturor schimbărilor din lume îl constituie materia, fără ea nu poate exista nimic, excepție făcând doar Divinitatea. În materie acționează factorul creator, principiul formării ce structurează și formează materia haotică. Fiecare obiect este de aceea un produs al Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, Știința, Religia și Politica (3)” →

Alexandru NEMOIANU: Raportul Tismăneanu – un manifest vicios

La jumătatea lunii Decembrie 2006 a fost dat publicității raportul întocmit de către o comisie condusă de către Vladimir Tismăneanu. Scopul raportului trebuia să fie analiza crimelor comise în vremea regimului comunist în România.

Vladimir Tismăneanu este fiul unuia dintre ideologii marxismului de tip Stalinist venit cu armatele sovietice în România. Numele real al tatălui sau, la venirea în România cu trupele de ocupație sovietice, era Tismetsky și sub acest nume el a prosperat în Uniunea Sovietică. La venirea în România el și-a adaptat numele și l-a preschimbat în Tismăneanu, dovedind consecvență și fidelitate cu îndoielnica deviză, ’ubi bene, ibi patria”. Feciorul sau, alintat “Volodea”, a profitat din plin de avantajele de nomenklaturist și acuma, el consideră că poate da lecții Românilor, victime ale regimului căruia tatăl sau i-a fost parte și ideolog, despre cum să înlăture urmările comunismului.

Acest raport, cum ziceam, ar fi trebuit să prezinte crimele comise de către regimul comunist în România și să le documenteze.

Raportul a cuprins o sumară istorie a regimului comunist și el numește, selectiv, câțiva dintre conducătorii și ideologii comuniști. În nici un chip nu caută raportul să condamne ideologia marxist-leninistă și tot în nici un chip nu analizează crimele comuniste și mai vârtos universul concentraționist comunist (care ar fi însemnat să numească numărul celor ce au trecut și pierit în acel infern, structura victimelor: etnică, socială, ideological, să numească pe torționari, de la comandant la executant, apartenența lor politică, socială, etnică). Cu durere se poate vedea că raportul “uită” să menționeze că între comuniști și între victimele lor a fost o deosebire de credință atâta de mare încât în chip necesar una dintre părți a avut dreptate și alta nu a avut. În fapt ,din toate punctele de vedere, acest raport este un eșec și un pretext.

Raportul este un eșec deoarece este făcut incredibil de superficial și ignorând orice normă de conduită științifică imparțială. Vladimir Tismăneanu nu a ascultat mărturii ale supraviețuitorilor temnițelor bolșevice. El nu a aflat de bine să dea numele principalilor călăi și “teoreticieni ai crimelor comuniste, între care era și tatăl său. Citind acest ‘raport” ai sentimental dureros că Vladimir Tismăneanu a urmărit un plan și a plecat de la intenția de a minimaliza crimele comuniste, cărora tatăl sau, Tismetsky, le-a fost coautor și direct participant.

Mai ales “raportul Tismăneanu” nu scoate în evidență principala intenție, principalul scop, al universului concentraționist, care a fost “reeducarea”. Ideologii ocultei (și deci și ai comunismului) au avut și au de scop, ”reeducarea” omului, distrugerea persoanei umane, transformarea ei în robot la voia călăilor. În ultima analiză “lupta” ocultei” și deci a comunismului și azi a “globalismului”, este cu Dumnezeu și împotriva planului divin.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Raportul Tismăneanu – un manifest vicios” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Întâi vine mângâierea, apoi durerea…

(Gânduri de Rusalii)

Există întrebări care pot deschide uşi incredibile către înţelegerea lui Dumnezeu. Către a şti dacă Fiinţa care ne conduce e fundamental bună sau rea. Sau indiferentă. Dacă se mulţumeşte să ne consoleze durerile şi suferinţele după ce deja s-au întâmplat, promiţându-ne că „dincolo va fi bine”. Sau dacă are un medicament pregătit înainte ca suferinţele să se producă. Dacă nu cumva are pansamente pentru durerile care nu s-au întâmplat…

Întrebarea care se ridică din noi pentru Fiinţă, pentru a-i cerceta căile Ei, este: „Ce vine mai întâi, mângâierea sau durerea?”.

În logica vieţii de toate zilele, bineînţeles că am spune – durerea. Întâi ne lovim la picior. Şi apoi ne pansează cineva. Întâi cădem la pat bolnavi. Întâi ne supără o veste rea. Întâi ne doare rătăcirea celor dragi. Întâi ne moare cineva… Şi apoi, încet, lumea ne consolează, timpul mai şterge rănile, Dumnezeu ne mângâie. Părem că înţelegem ceva şi ne liniştim după ce durerea a avut loc.

Dar dacă Fiinţa cea Atotbună şi înţeleaptă nu-i aşa?… Dacă nu seamănă deloc cu un Părinte care aşteaptă ca răul să vină peste copilul Lui – neputincios şi, oarecum, neştiutor – pentru ca apoi să-l oblojească? Dacă timpul la Ea e cu totul altfel? Şi dacă, în acest timp, toate durerile, toate suferinţele, toate Crucile existenţei noastre au fost deja cântărite mai dinainte, de când Duhul a suflat suflare de viaţă în nările fiecăruia dintre noi?… Ar însemna un gând teribil, nebun faţă de înţelepciunea lumii, o revoltă faţă de structurile bunului simţ omenesc şi ale raţiunii!…

Ar însemna – ce gând! – că întâi vine mângâierea şi apoi durerea.

La auzul acestei posibilităţi, am putea să fim revoltaţi faţă de Fiinţă, să se stârnească energii contrare în fiinţa noastră. Să fim împărţiţi între fericire şi un soi de nebunie nelumească, neştiind cum să cântărim amestecul acesta ciudat de suferinţă şi har aprioric care defineşte viaţa noastră. Dacă lucrurile stau aşa, Fiinţa e ori revoltător de crudă ori… mai presus de mintea noastră în Bunătatea Ei.

Şi nu ne rămâne decât uimirea ca să punem mintea noastră să gândească aşa!

Uimire. Căci iată primul fapt al existenţei. Iată un copil care se naşte, şi părăseşte căldura pântecului matern, şi este dus într-o lume în care-i e frig, în care-şi forţează plămânii să respire pentru prima dată, şi ochii să vadă în lumina orbitoare a Vieţii. Nu numai mama naşte în durere, ci şi copilul însuşi se naşte în durerea proprie. Dar această durere a Vieţii – într-un chip de neînţeles şi desăvârşit – a fost deja mângâiată timp de 9 luni prin locuirea în căminul cald şi familiar al mamei lui. Fiinţa întâi l-a mângâiat, nu a vrut să-l sperie, l-a adus pe lume încet, într-o casă prietenoasă şi protectoare. Pentru ca, după ce a fost hrănit îndestul cu Dragoste, să aibă puterea s-o părăsească. Pentru ca durerile naşterii să aibă sens pentru ceva. Mai dinainte.

Căci, dacă ne ducem cu mintea la Cer, înţelegem că fiecare copil care se naşte trăieşte, în felul propriu, acea suferinţă universală a Fiinţei care părăseşte sânul părintesc. Acea suferinţă a lui Iisus însuşi, omul universal, care a părăsit sânurile Tatălui ca să se întrupeze, să locuiască în trup, să moară şi să învieze. Cu fiecare copil născut se petrece o iniţiere a Umanităţii în suferinţă. Dar suferinţă după ce Viaţa a fost deja mângâiată. Căci Iisus a petrecut din veci în căldura sânului Tatălui, mai înainte să se facă om. Şi fiecare copil a petrecut 9 luni în căldura casei mamei, mai înainte de lume. Aşa, deşertarea, naşterea, venirea pe lume, durerea – au sens. Au fost înţelese dinainte. Au fost mângâiate. De Însuşi cel numit Mângâietorul a Toate. Duhul Sfânt.

Sau hai să ne gândim la una din cele mai mari dureri de pe lume. Maica Domnului care şi-a văzut Fiul răstignit. Oare credem că Maica Domnului s-a consolat postum, mângâiată de ucenici, de femeile mironosiţe, şi apoi de însăşi Învierea Fiului Ei? Nicidecum. Fiinţa îi mângâiase în taină inima Maicii Domnului mai dinainte, ca să poată purta această suferinţă. S-o poată desluşi. Şi când adică? Maica Domnului a fost mângâiată încontinuu timp de 33 ani prin existenţa Fiului Ei. Prin Bunăvestirea lui Gavriil, înainte de zămislire. Prin salutul Elisabetei – Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Întâi vine mângâierea, apoi durerea…” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a XI-a)

„Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul.”

(MIRCEA ELIADE)

Profetismul protodac şi geto-dac a păstrat şi conservat Patrimoniul spiritual-religios al Strămoşilor Nemuritori, din aria celestă a Creaţiei divine, prin Geniul popular, Înţelepciunea Străbunilor, Poezia pură, Codul Legilor Belangine, Civilizaţia Matriarhatului Reginei Hestia, Cultul Zamolxian, Cultul monoteist, Proorociile Sibilelor Vestale thrace, devenind de-a pururi temelia profetismului mesianic creştin.

Asumarea profetică, presupune o vocaţie deasupra celor fireşti, presupune o misiune naţională mesianică ce se concretizează ca o apologie creştină, ca o mărturisire ortodoxă, ca o chemare a celor aleşi, ca o alegere a celor chemaţi, ca o ardere mistică în care focul Tradiţiei întreţine flacăra spiritului naţionalist hristic, ca un izvor viu de creaţie, participând la Destinul Neamului circumscris Crucii lui Hristos, care înseamnă Suferinţă, Iubire, Adevăr, Credinţă, Demnitate, Jertfă şi Înviere.

Trăirea cultural religioasă, respectiv Profetismul mesianic curge în Delta creaţiei creştin-ortodoxe prin trei braţe ale Fluviului spiritual: Poezia-Filosofia-Teologia.

Poezia este forma pură a Filosofiei creştine, iar Filosofia este trăirea Poeziei în sfera ei cea mai înaltă, ce se întrupează în Teologia azurului serafic.

Ca toţi marii noştri Profeţi creştini, Mihail Eminescu, a ucenicit, s-a format, s-a definit şi a devenit misionar ortodox prin Cultul religios cu care şi-a venerat Cultura Înaintaşilor Dascăli Regali Dacoromâni, începând cu înţelepciunea profetului-rege Zamolxis, amintit de istoricul-poet Agathias Scholasticus de Myrina prin „Regulile lui Zamolxis”, cu proorociile Profeteselor-Vestale-Sibile, cu filosofia marelui preot-rege Deceneu, cu muzica serafică a lui Orfeu, cu poezia regelui Scythiei Minor – Dobrogea, Cotys I, protectorul amic al poetului exilat P. Ovidius Naso (43 î.d. Hr.-), Niceta de Remesiana, Ioan Casian, Dionisie Areopagitul.

Totul l-a entuziasmat pe poetul Ovidius, îndulcindu-i exilul, ba chiar comunitatea geto-dacă, l-a înfiiat ca pe o rudă apropiată lor, deopotrivă cu: regele-poet, bărbăţia daco-geţilor, curajul scythilor, anotimpul pur, sălbatic, cu vitregia sa ancestrală, omenia suverană aşternută peste tot, astfel încât în semn de recunoştiinţă a învăţat cu uşurinţă limba fraţilor geţi în care a scris poemele sale de succes.

Colaborarea literară dintre poetul Ovidiu şi regele poet Cotys I, încadrat într-o figură senină, frumoasă, blândă ce reflecta înalta sa vocaţie lirică este menţionată, de latinul mândru că a devenit asemenea geţilor, afirmând astfel despre geto-dacul monarh, devenit şi al său, fascinat de arta şi puterea seducţiei încrustată în veşmântul regal estetic: „Poeziile tale dovedesc că, dacă ai îndepărta de pe ele numele tău, aş spune că nu le-a compus un tânăr trac. În acest ţinut, Orfeu nu mai este singurul poet.” (Epistulae ex Ponto (II, 9)

În „Ţara copleşitoare ca natura însăşi”, adică: „Aici-n această ţară, în care ceru-i sumbru/ Şi apele sunt grele, ba până şi ţărâna/ De ce? nu poți pricepe, dar simţi că-mi dă fiori”, în „Ovidiu către soţia sa”, poetul înduioşat de omenia, demnitatea, dârzenia, sacralitatea fluviului misticii milenare, izvorul primordial abundent al creaţiei, din care se revarsă ca nişte mari afluenţi, marile virtuţi lirice, filosofice, teologice ale Dacilor nemuritori, nu se plânge de asperităţile vremii de pe acele meleaguri ce-şi păstrau încă aura ancestrală, unde ceru-i sobru, nu sumbru, cu ţărâna sacră, cu apele mari şi adânci de legende, cu eroismul şi martiriul lor, cu natura alb-albastră virgină, înveşmântată în hlamida albă a liniştei necuprinse.

Într-o altă ipostază, natura de Acasă a lui Eminescu este vie, însufleţită, gătită ca o mare sărbătoare, îmbrăţişată profetic, azuric, serafic de Luceafăr, dându-i prilejul lui George Anca, Vâlcenul de Aur, drag mie, să consemneze în teza sa de Doctorat, cromatica lirică a anotimpurilor, a poeţilor şi a vremurilor lor: „Tautologia templului naturii, cu accente astrale asupra spaţiului echivalent, prin peisaj, spiritualului, se exprimă în termenii istoriei sau naturii religioase. I-ajunge poeziei pădurea vastă de unde sfâşie glas înzăpezitor de privighetoare, de doină prohodindă.” (George Anca, Baudelaire şi Poeţii Români – Corespondenţe ale Spiritului Poetic – Teză de Doctorat, Conducător ştiinţific Prof. dr. doc. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti-1974, Ed. Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I. C. Petrescu”, Academia Internaţională „Mihai Eminescu”, Bucureşti-2001, p. 155)

„În pădurea argintoasă, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet,/ Pare că şi trunchii mândri poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.// Crengile sunt ca vioare printre care vântul trece,/ Frunze sunt ca clopoţeii, trezind ceasul doisprezece,/ Şi prin albul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste prund întunecând/ Şi sărind în bulgări fluizi pe pietrişul din răstoace/ În cuibar rotit de ape peste care luna zace.// El aude un cântec dulce, plin de lacrimi şi de noduri,/ Doină de simţire ruptă ca jelania-n prohoduri,/ Împlând codrul de zăpadă, sufletu-i de-o jale mare,/ Pare-i că din piept de fată cântă o privighetoare.” (Călin Nebunul)

Profetismul lui Mihail Eminescu cuprinde nu un spaţiu necuprins, ci un cer veşnic daco-românesc.

Poetul creştin, Filosoful ortodox, Teologul mărturisitor îşi trage seva din Tradiţia noastră sfântă, pelasgă, prelinsă în Potirul Şcolii Literare de la Tomis, iar curgerea angelică se revarsă neîncetat de la Orfeu, Clotys I, Ovidiu înspre primul mare poet al Daciei, Sfântul Niceta de Remesiana, „cel mai mare autor liric al epocii literare dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 94).

„Apollo, Hyperion, Orfeu, reia scriitorul, eseistul, traducătorul George Anca, filosof al Religiilor, demnul urmaş al lui Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Daniel Constantin ş.a., vin prin opera ovidiană să-l inspire pe Eminescu, viziunea lui, înainte de a se regăsi în sine, trecând prin arcanele preovidiene ale antichităţii originare, simbioză pe care o regăseşte şi biograful italian Rosa del Conte: <<vedere în Eminescu una felice sintesi, il culmine di un processo d’assimilazione della grande poesia europea, iniziatosi in Rumenia Con l’eta moderna, noi rivendichiamo l’arcaicita e quindi la „rumenita”>>. „Vechiul cântec mai străbate, cum în nopţi izvorul sare” – <<Giunge a noi l’antico canto, come zampillar di fonte a notte.>> (Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell’Assoluto, Moderna, 1962, p. 4)

De la regele poet Cotys I şi favoritul său exilat Ovidiu, Eminescu urcă aşadar, spre marea personalitate a Sfântului Niceta de Remesiana care şi-a răspândit lucrarea misionară, elaborată prin scrierile de rezonanţă: Libelli instructionis, De diversis appellationibus, De vigillis servorum Dei, De psalmodie bono, în ţinuturile thrace: Dacia Mediterranea, Moesia Superior, Moesia Inferior, Scythia Minor şi malul stâng al Dunării de Jos, având între favoriţi comunitatea bessilor.

„Culmea cea mai înaltă a creaţiei literare a Sfântului Niceta de Remesiana este imnul Te Deum laudamus, o capodoperă lirică. Unii istorici literari îl compară pe Sfântul Niceta de Remesiana cu Eminescu şi numesc Te Deum laudamus <<Luceafărul>> literaturii dacoromâne.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 83; A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His Life and Works, Cambridge-1905)

Profetul creştin ortodox parcurge astfel calea spiritului religios într-o triplă dimensiune: istorică, filosofică şi teologică, ancorând logica interioară a realului în dinamica profundă a existenţei sale, care pleacă de la necesitate, depăşeşte continuitatea, urcă în legitate, rămâne stabilă, dar se înalţă totuşi spre culmile revelatoare, fenomenalizând astfel esenţa. Aşa s-a cimentat temelia spiritualităţii dacoromâne dintru începuturile divine, din Zorii Creaţiei prin întrepătrunderea de sensuri fundamentale existenţiale: mama-familia, pedagogul-şcoala, preotul-duhovnicul, poetul-artistul eroul-sacrificiul, profetul-geniul, martirul-mucenicul, mărturisitorul-sfântul.

Harul, duhul, biruieşte în om prin credinţă, prin fapte evanghelice electrizate de suferinţă şi iubire, întrupate într-o pedagogie naţionalist-hristică, într-un Cult al Ortodoxiei, într-o Filosofie a Duhului, ce se înalţă ca un Stejar al veşniciei Dacoromânului, ca prezenţă a conştiinţei hristice ce pulsează între cei chemaţi şi cei aleşi privind destinul spiritual religios al Neamului întru mântuirea lui.

Mihail Eminescu a întrupat fenomenologia esenţei româneşti asumând esenţa spiritualităţi dacice, într-o fenomenologie valahă, fapt ce i-a conferit de-apururi aura expresiei integrale-revelatoare a naţiunii dacoromâne.

Prin urmare ne aducem o mare cinstire numindu-l Mihail Eminescu Valachus. Cognomenul Valachus semnifică cel mai fidel calitatea de Român întrupat într-o conştiinţă ortodoxă creştină, adică naţionalistă, jertfitoare, înălţătoare, promoatoare de mari idealuri, de înalte înfăptuiri.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a XI-a)” →

Adrian SCRIMINȚ: Basmul artistului

Un test codat, ca să nu mă depisteze inchiziţia!

(a se citi cu timbru edificator!)

A fost odată ca niciodată, că dacă greabănul meu obosit nu le-ar fi trăit, nu vi le-aş mai fi povestit, a fost odată un colţ ceresc pitoresc, în care divinităţile s-au hotărât să se pogoare, să schimbe structura genetică a bipezilor care îl populau, şi să îi înzestreze cu puterea inteligenţei şi a stăpânirii. Cum bieţii bipezi erau deosebit de creduli şi de firavi în gândire, căpătuiţi cu teama faţă de cei de sus, care se mai pogorau din când în când ca să îi ajute, de teamă şi de smerenie, pentru că nu îi duceau capetele să se descurce singuri – şi pe mulţi dintre ei nu prea îi duc capetele să se descurce nici acum – se hotărâră să le dedice nişte ritualuri exagerate, care constau în sacrificii umane, animale, vegetale, toate însoţite de mişcări şi cânturi desincronizate. Dacă zeii se bucurau sau nu de acţiunile primitivilor pe care ei înşişi i-au modificat genetic este greu de ştiut, a trecut o groază de timp de atunci şi nu prea mi le mai amintesc, pot spune doar că în acest fel s-au născut primele valuri plăpânde de artişti, cu ştiinţa, sau mai mult fără ştiinţa lor.

De la ritmurile barbare şi victorioase, de la bucuria sălbatică pe care o transiteau celor de sus străbunii, s-au trecut încet la alte manifestări artistice, unele dintre ele căpătând valori semnificative. Un împărat ţinuse atât de mult la sclavul său dansator încât dădu poruncă grabnică să fie transformat în femeie, ca destinele şi afinităţile pentru artă să le rămână veşnic împreunate. Făurarul unui rege meşteşugi un taur de bronz cu o trapă deasupra. În interior, pornind de la gura acestuia, se prelungea o ţeavă în spirală, şi dacă suflai într-însa scotea sunete ample ca de corn. Sub burta dihaniei de bronz se încropea un foc, iar prin trapă se introducea în pântecul de metal un nefericit care trebuia sacrificat: de preferinţă un sclav neascultător sau vre-un prizonier de război. Prima victimă a acestei ctitorii fu chiar făurarul regelui, care, la un semn discret fu vârât de către gărzi în interiorul taurului. Focul pus dedesubt ardea domol, dând timpul necesar celui prins în propria-i capcană să se grăbeească să-i dedice cele mai mişcătoare ode regelui său înainte de moarte prin intermediul mugetelor mişcătoare pe care le scotea din nările colosului. Fără conştientizarea lui, sacrificatul a gândit principiul cornului de astăzi, nelipsit aproape în nicio lucrare simfonică.

Nu ştiu pe unde m-am mai peregrinat şi de câte ori m-am reîncarnat. Îmi amintesc vag de dansatoarele Egiptului Antic, îmbrăcate mai mult decât sumar, care îmi delectau privirea cu mişcările lor pline de graţie, pe vremea când slujeam dinastiilor Ramses. În Grecia am dat de corul „ditirambilor”: cincizeci de voluptoşi deghizaţi în sumarul costum al lui Adam. Executau rapid un cerc dansant în acompaniamentul flautului, a castagnetelor, a tamburinelor şi a timpanelor. Pe vremea împăratului Nero, sclavii dansatori erau mai preţuiţi decât carele cu aur, serbările izvorau cu nemiluita. În lupta cu cei care voiau să îl răstoanre pe atunci de la putere a încropit un cor al curtezanelor, menit să îi înduioşeze până la lacrimi pe rebeli cu vocile lor. Crampele puternice pe care le am chiar acum, mă fac să mă gândesc serios dacă nu cumva am fost chiar eu însumi Nero, şi dacă nu cumva din această cauză încă mai am repercursiuni de la îmboldirea mea în stomac cu un cuţit pe care mi-l dăduseră proprii mei generali în refuzul de a-mi asculta cântul, preferând să mă înlăture de la putere sub acuza gravă că le-am dus de râpă imperiul. Artiştii mei nu aveau dreptul la vot, erau ţinuţi în denigrare, dădeau spectacole pe unde apucau, în văzul liber al prostimii, deşi aveau şi pe la curţi mare căutare. Gusturile nu se discută…

Pe lângă mine au mai apărut şi alţi zei. Unii au fost cu mult înaintea mea, alţii îmi erau contemporani şi unii aveau să apară. S-au înfiinţat mai târziu consilii, cu ştirea sau fără ştirea zeităţilor, şi reprezentanţii puterii bisericeşti au hotărât că instrumentele muzicale nu au provenienţă cerească, singura provenienţă divină ar fi fost vocea umană, născându-se prin marile catedrale corurile. Alcătuite în mare parte din băieţi, acestora li se căpătuiau bărbăţiile, ca nu cumva vocea lor contratenorică să capete după adolescenţă o altă nuanţă şi să zgârie neplăcut urechile zeilor.

Poate că cei din interiorul zidurilor puteau să fie îmblânziţi, însă cei de dincolo nu puteau fi nicicum struniţi. La lumina şi în jurul focurilor de tabără răzbăteau cu lăudăroşenie Saltarello, Galliarda, dansuri ale sătenilor, menite ca după zile întregi de munci şi biruri să îi răsplătească cu un nou optimism asupra vieţii şi să îi facă măcar pentru câteva clipe să nu se mai gândească la greutăţile ei. Pe aceleaşi prinncipii coercitive mergeau pe alocuri şi popoarele otomane. Undeva în Zvornik, în zona Krinei, în Bosnia, marii conducători ai aceste supreme armate au interzis cu desăvârşire strunele spurcate ale poporului pe care îl cuceriseră, ca nu cumva să ne supere pe noi, cei din ceruri. Au amuţit toate instrumenetele. Nunţile se făceau într-o linişte deplină. Bipezii humanoizi înzestraţi de noi cu inteligenţă găsiseră şi de această dată o formă de protest şi de rezolvare a nemulţumirilor. La nunţi se adunau toţi flăcăii din sat, îşi legau de glezne salbe cu clopoţei, şi băteau colbul cu tălpile opincilor de răsuna scoarţa pământului până în celelalte sate învecinate. Curând toată ţara luase exemplul răzvrătiţilor. Paşa nu mai avu ce face. Renunţă la supărările zeilor, căci ale lui fură la un moment dat cu mult mai ample…

Instrumentele muzicale medievale pătrunseră până la curţile regale, dincolo de zidurile cetăţilor. Până la urmă papii îşi ridicară cu nepăsare umerii, neputincioşi la oboaiele, flautele, fluierele, bombardele, viorile rebek cu un arcuş, viellele, lirele da braccio, tamburinele şi castgnetele care inundau cu trilurile lor saloanele. Pe strune răsunau Gavottele, Giga, menuetul sau sarabandele. Poporul trebuia să se distreze. Artiştii reîncepură să aibă mare căutare.

Continue reading „Adrian SCRIMINȚ: Basmul artistului” →

Elena BUICĂ: Radio ProDiaspora un deceniu de vis împlinit

Sunt multe frumuseți pe lumea asta care ne înfloresc sufletul și iată că acum avem prilejul unor astfel de trăiri oferite de apariția volumului intitulat „Radio ProDiaspora, un deceniu de vis”, la care eu aș adăuga: “… frumos împlinit”.

Acest volum a apărut ca un omagiu adus activității însuflețite a echipei redacţionale a radioului ProDiaspora, aflat la ceas aniversar, împlinirea unui deceniu de existență neîntreruptă ( 2009-2019). Cartea adună în paginile sale însemnările celor care au participat direct, prin efortul lor, la împlinirea acestui vis, dar şi ale celor care s-au bucurat, ascultând postul de radio, unde le-au fost dedicate emisiuni, sau li s-au difuzat interviurile. Sunt impresii, amintiri sau ecouri încărcate de emoție, admirație, frumusețe, de aleasă trăire, toate născute din vibrante rostiri. Selectând câteva citate din acest volum, sper să dea culoare acestor însemnări. Nu am menționat cui aparțin aceste citate, pentru a sublinia unitatea în gând și fapte a acestei minunate echipe.

Mai întâi, se cuvine, să adresăm din plinul inimii: LA MULȚI ANI și CALDE FELICITĂRI! acestui radio de „vis, viață, iubire și speranță”. Merită cu prisosință un cuvânt de închinăciune adresat acelora care au avut această inspirată idee de a da naștere acestui post de radio care-și trimite vocea cu vibrații calde către toți românii aflați pretutindeni în lume, pentru a-i ține laolaltă. Acest radio nou-născut a fost botezat, subliniind esența sa, „ProDiaspora”. La doi ani după apariție lui, a luat ființă și revista sa literară, „ProLitera”, în care se fac cunoscute gândurile și trăirile românilor așternute în scrieri literare.

Din primele rânduri, aflăm că acest radio s-a născut dintr-n vis măreț și dintr-un entuziasm înaripat al doamnei directoare Ecaterina Cîmpean, împreună cu domnul Robert Landmann din Germania și domnul Bogdan Essig din Anglia, la care s-a alăturat mai apoi domnul George Roca din Australia. Dar efervescentul entuziasm, importanța și noblețea scopului propus, precum și încadrarea în actualitate folosind „un stil modern, actual, accesibil şi îmbietor la lectură și la ascultare la Radio ProDiaspora” au atras nenumărați colaboratori, alcătuind o echipa de oameni pasionați în această muncă neremunerată. „Voluntarii nu sunt plătiți, nu pentru că nu au nicio valoare, ci pentru că sunt de neprețuit!”, se subliniaza text. Împreună, într-o unitate deplina, ei „formează o minunată familie care ne face mai buni, mai sensibili, mai drepți, mai imparțiali și ne ajută să descoperim noi orizonturi”.

Ni se umple inima de bucurie și nu ne îndoim de sinceritatea afirmațiilor lor: „Ne doream ca, prin emisiunile radio, să avem pentru fiecare ascultător un cuvânt bun, o vorbă frumoasă, o alinare, în momentele de grea încercare.“ În programul lor lumina cade adesea pe ideea că acest radio ProDiaspora: „S-a născut din dorinţa de a micşora distanţele dintre români, oriunde s-ar afla aceştia. Iniţiativa are ca scop promovarea imaginii României, a românilor, a tradiţiilor, a culturii naţionale în afara graniţelor ţării, în cadrul comunităţilor de români din lumea întreagă”.

Fenomenul acesta, al diasporei, își întinde tot mai larg aripile peste întreaga lume și pentru noi, românii, acesta este ceva mai intens. Existența într-un alt mediu implică multe schimbări, pentru care nu suntem întotdeauna bine pregătiți atunci când ne apare neprevăzutul în cale. Radio ProDiaspora și Revista ProLitera vin în ajutorul nostru ca o mare binefacere pulsând alături de noi, dăruindu-ne sugestii de ieșire din impas, clipe de aleasă bucurie, încurajându-ne și întărindu-ne în spirit, unindu-ne și amintindu-ne de obiceiuri, tradiții, de tot ceea ce definește sufletul poporului român.

Continue reading „Elena BUICĂ: Radio ProDiaspora un deceniu de vis împlinit” →